Toponimia Daciei: Soroca

          În strălucitoarea salbă a Nistrului

     În Nord-Estul Basarabiei, pe malul drept al râului Nistru, este situat frumosul municipiu Soroca, pe care, cu câțiva ani în urmă, am avut bucuria de a-l vizita. La întoarcere, am publicat un reportaj în cotidianul ”România liberă”, pe atunci cel mai important din țară, unde am propus ca etimologie a toponimului verbul românesc a soroci, și, între timp, am aflat și alte dovezi legate de propunerea respectivă.
     În vatra Sorocii s-au descoperit urme de așezări omenești datând încă din Paleolitic. Acestea au dăinut și în epoca bronzului precum și în cea dacică târzie. În Evul Mediu, Soroca a avut o mare importanță pentru principatul Moldovei, Ștefan cel Mare și Sfânt ridicând aici o mare cetate de lemn, în anul 1489, restaurată în forma actuală, de Petru Rareș, din piatră, cu ajutorul unor arhitecți din Ardeal, în anii 1543 - 1546. Documentar, orașul este atestat la 12 Iulie 1499, prin Costea, pârcălabul de Soroca.

     Că denumirea localității de pe malul Nistrului este curat dacică o demonstrează numele lui ASSAROCOS, fiul legendarului întemeietor al Troiei, TROS ”Cerbul”. Cum am arătat într-unul din episoadele serialului ”Istoria Atlanților”, acest ”Cerb” legendar era un supranume al împăratului Oeagrus, El și împărăteasa CALLIOPE au avut un singur fiu, pe ORFEUS, cel mai mare profet din vechimea îndepărtată. Tocmai așa se traduce ASSARACOS, ”Profetul”. Acest nume vine din AS SAR ACOS ”Cel care pre-vede; Care deschide Ochii”; cf. rom. își; latin. is ”ea”; rom. a sări; a zări; zare;; alban. sheroj ”a restabili”; rom. agă; ochi; a ochi; ochios; alban. ag ”zori”.

     Dar sintagma AS SAR ACOS a fost înțeleasă și ca ”Pe (de) Deasupra Ochilor”; cf. rom. a sări; șură; ochi; a ochi; ochios. Astfel, din *HASSARACOS româna a format termenul cozoroc ”partea de dinainte a chipiului; vizieră; partea coifului, care se ridică și se lasă pentru a vedea”. Tot așa a apărut și expresia a ține mâna cozoroc ”a face mâna streașină la ochi”. Interpretată de misticii Daciei,  expresia a căpătat și sensul de ”Cu Ochii Deasupra”; cf. rom. a sări; șură; pers. ser ”cap”; ochi. Așa se explică și straniile coifuri geto-dacice de luptă, cu ochi gravați în partea din față.

     ”A deschide Ochii” înseamnă și ”a se trezi la viață; a renaște”, iar acei ochi gravați pe coifuri urmau să le asigure ÎNVIEREA în cer a celor căzuți în luptă.

     În românește, soroc are mai multe sensuri: ”termen fixat pentru săvârșirea unor acțiuni sau pentru îndeplinirea unei obligații; interval de timp; dată la care se întâmplă ceva; rost; socoteală; orânduială; ursită; soartă; prevestire”. Este limpede că ultimul tâlc vine din SARACOS ”Pre-vedere; Profeție”. La rândul său, a soroci înseamnă ”a fixa termenul la care urmează să se efectueze un lucru; a ursi; a sorti; a descânta; a meni”. Acest tâlc vine și din SA RACOS ”Care (se) împlinește (termină); La  Termen; Cel Plin; Cel Deplin”; cf. rom. se; răgaz; rigă; rege; latin. rex ”rege; conducător; domn; bogătaș;  Totodată, toponimul se tălmăcește și prin ”Inițiere; Îndrumare; Conducere; Rânduială”; cf. rom. surguci; surugiu; sârg; șirag. Evident, cuvântul nu are absolut nicio legătură cu rus. sorok ”patruzeci” sau cu soroka ”coțofană”, după cum speră unii pan-slaviști fără de leac.
     Din toate acestea se vădește că în vatra actualului municipiu Soroca se va fi aflat un mare templu închinat marelui profet ION-ORFEUS. Un argument în acest sens îl constituie o altă veche denumire a Sorocii, anume ALCHIONA, consemnată de Bizantini. Denumirea provine din ALCH IONA ”Hramul (Sărbătoarea; Jocurile) lui Ion”; cf. rom. alca ”joc vechi, asemănător cu jocul de arșice; joc executat călare, constând în trecerea unei sulițe printr-o verigă”; de-a hâlca ”un joc de copii”; Ion - titlul voievozilor moldoveni și munteni; Ian Caloian - eroul invocat pentru ploaie; alban. hyjni ”divinitate; zeu”; ujane ”imensitate”; rom. Arcanul - dans popular asemănător cu sârba. Înseamnă că la ALCHIONA se desfășurau celebrele Mistere Orfice, adică Tainele Divine. Astfel, ALCHIONA a ajuns să însemne și ”Taine; Mistere”; cf. latin. arcano ”în taină; în secret”; arcanus ”taină; secret”. În română, ALCHIONA, din ”Taină; Mister”, înțeles ca ”Ascunziș; Adăpost”, a evoluat în iorgan ”plapumă; cuvertură”.

     Așadar, atât SARACOS cât și ALCHIONA se referă la același mare profet, cinstit și astăzi de Români ca Sfântul Ion, al cărui chip cioplit, KOG-A-ION, străjuiește Munții Bucegi.
     Soroca nu ar fi devenit un oraș atât de mare, dacă n-ar fi fost acel templu geto-dacic, pe locul căruia Ștefan cel Mare și Petru Rareș au înălțat frumoasa cetate, care, evident, are și un paraclis, aflat în turnul rectangular de la intrare.
     Întru toate acestea, Sorocii i se poate soroci, parafrazându-l pe Mihai Eminescu, la trecutu-i mare, mare viitor!

                                                                                                               Adrian Bucurescu

Zilele mele sirepe

   

Macii -
Săracii
S-au scuturat.

Florile
Vântul
Le-a spulberat.

Până și celebrii noștri ciulini
S-au uscat
De Soarele prea-nflăcărat.

Zilele mele
S-au scurs pe râu
Fără zăbale
Și fără frâu.

Și n-am căpestre, nici n-are rost
Să le strâng iarăși precum au fost
Pe când copil zburdam pe Bărăgan
Unde o zi era cât un an.

                   
                             Adrian Bucurescu

Să ții în mână Pasărea Istoriei

                                                                                    Prietenului meu Adrian Bucurescu,
                                                                                născut în ținutul Dacilor Napai

     Cartea despre care scriu astăzi se numește Dacia Secretă și a apărut în colecția Rădăcini, în anul 2012. Ea este semnată de un scriitor și gazetar cunoscut, pe numele lui Adrian Bucurescu.
     Mărturisesc, am mai citit din și despre carte, dar niciodată până acum n-am pătruns în construcția ei, ca într-o cetate de suflet zidită între vânturile mari ale istoriei, din Câmpia Bărăganului, în ținutul Dacilor Napai, al celor de lângă Naparis (Ialomița).
     Este pledoaria unui om pătimaș, poet în fibra lui, dar și cititor în pietrele vechi și în tainele care se deschid numai inițiaților.
     Dacia - un subiect parcă interzis istoriei lumii. Mitologia ei fabuloasă a fost ocolită, a fost ascunsă mai bine zis, în primul rând de știința oficială românească, aceea care și-a clădit cărțile și crezul numai pe teoria latinității adusă în straițele unor corifei ardeleni formați la școala iezuiților din Marea Romă.
     Cei care au pătruns cu argumentele științei, ale istoriei, dar și ale iubirii, în misterele dace au avut parte ori de un boicot bine organizat, ori de acuza de nebunie, ori au fost îngropați sistematic în uitare. Nicolae Densusianu, dar și Vasile Pârvan, sunt capete de listă. În vremea noastră, a venit o strălucită universitară americană, lituaniană de origine, Maria Gimbutas, trecută în veșnicie acum câțiva ani, care și-a zidit opera pe studiul civilizațiilor din vatra Carpaților. N-a fost nici măcar tradusă integral în România.
     Vin arheologi germani de clasă mare, fac documentare, scriu cărți, vine un consilier de vază al luminosului papă Ioan Paul al II-lea, vin experți nordici și scriu despre matricea dacică a marilor civilizații din Europa antică. Ei, și ?!?
     Istoricii noștri se ascund ca struții în șabloanele latinității, se mângâie cu gândul că au învins teoriile panslaviste, că nu suntem bulgari cu toții, ci doar cumani, cum zicea un senior fantezist, își însușesc voios epitetele unor alogeni obraznici despre ”dacopați”, ”protocroniști” etc.
     Dar mai nasc în România și oameni care umblă prin cărțile vechi, în inscripțiile bătute în piatră, în tăblițele și în tezaurele dezgropate peste tot, acolo unde a fost în protoistorie imperiul getic.
     Un astfel de om este și prietenul meu Adrian Bucurescu.
     Visul Daciei nu este altceva decât o recitire a istoriei antice după surse de prima mână, de la Homer, Hesiod, Platon, Sofocle.
     Pentru că, iată, a fost o datorie a grecilor să scrie despre ”cei mai viteji și mai drepți între traci”, cărora le-au preluat misterele zalmoxiene, pe Orfeu tracul, pe Apollon și Artemis, gemenii divini, întemeietorii religiei trace. Iar mai apoi a fost o datorie a romanilor, după războaiele fratricide ale iberului Traian cu frații lui daci, să ridice statui de trei metri, din porfir, pentru dacii nemuritori, care nu sunt închipuiți niciodată prizonieri înlănțuiți, ci demni și calmi, ca niște strămoși care s-au întors acasă.
     ”Nu există scriitor grec sau latin care să nu vorbească despre uriașa putere care se înființa în nordul Dunării”, scrie Adrian Bucurescu. Și citează din Tucidide, Xenofon, Platon, Aristotel, Cezar, Cicero, Virgiliu, Horațiu, Strabon, Titus Livius, Plinius cel Bătrân, Ptolemaios, Lucian din Samosata, Cassius Dio.
     Bucurescu face apel la folclorul ”păgân”, mai exact, ”precreștin”, la Caloian, la baladele străvechi din ținutul Napailor, și mai cu seamă la fabuloasa Miorița, balada mitologică a întemeierii lumii vechi prin moartea ciobanului care este Apollon, zeul luminii. Mitul Copiilor Sfinți, Gemenii Divini, este mitul tutelar al lumii geto-dace. Nașterea lor s-a numit Bela Gines (Nașterea Curată), iar legile care au guvernat lumea neamului imperial al geților s-au numit Legile Belagine.
     Din inscripțiile scrise într-o limbă ciudată care sună a latină, dar e prelatină, probabil dacă, din legende și cântece, Adrian Bucurescu construiește legenda primordială. Care are similitudini uluitoare cu Biblia, vorbește despre Maria (Măreața), zeița magiei și războiului, mama Gemenilor, despre Amazones, preotesele luptătoare ale Dacilor, femeile care-și tăiau un sân să poată încorda arcul de luptă, despre uciderea Pruncilor la ordinul regelui scit Erete pentru a scăpa de Gemeni. Sar semnificația supremă este aceea a Învierii lui Apollon, Domnul Napailor, unde totul se trece în legenda cristică.
     Apollon și Artemis sunt ”dalbii de pribegi”, din poezia populară, sunt ”nemuritorii” religiei zalmoxiene.
     Suntem în plină poezie inițiatică, atingem cu mâna miturile, pe cel al Tinereții și Vieții fără de Moarte, ne împărtășim din Apa Vieții, trăim în Hardeal (vezi Ardeal, nu ceva venit din Erdely!), Grădina Maicii Domnului cea evocată de Papa Ioan Paul al II-lea, român de origine (Voicilă, neam de ciobani din Carpați).
     Mitul Păsării Măiastre este povestea reginei Tomyris, regina amazoanelor, învingătoarea lui Cyrus cel Mare.
     Paralele din istoria antică sunt demonstrate de Adrian Bucurescu cu texte revelatoare. Legăturile cu Druizii - celți, cu Essenienii despre care istoricul Joseph Flavius spune: ”Ei nu trăiesc prea diferit de lume, dar viața lor amintește, în cel mai înalt grad, de cea a dacilor numiți pleistai”.
     Bucurescu intră și în istoria războaielor purtate de Daci. De Burebista, nu regele, ci împăratul unui imperiu despre care uriașul istoric modern, Teodor Mommsen, spune că ”se întindea pe ambele maluri al Dunării și ajungea spre sud până în interiorul Traciei, Iliriei și în Țara Nordică”.
     Burebista și Deceneu, preotul, sunt stâlpii imperiului care n-a apus prin moartea lui Burebista cel înmormântat la Reșca, în Romanați, lăsând în locul lui pe împărăteasa Romula.
     Apoi vorbește despre Decebal, despre faptul că dacii liberi din Maramureș, din Moldova,  din unele zone ale Munteniei nu s-au împăcat niciodată cu stăpânirea romană.
     Vine în cartea lui Adrian Bucurescu și demonstrația la care mulți ignoranți, dar și dușmanii viscerali ai neamului românesc fac frisoane: ”Poporul român s-a născut creștin”. Afirmație acoperită de probe pe care orice for științific trebuie să le accepte.
     Trecem spre Evul Mediu, spre analiza legendei lui Negru Vodă, Tochomery, voievodul de Făgăraș, care s-a căsătorit cu Mărgărita, fiica lui Seneslav, s-a stabilit la Târgoviște și s-a îngropat în templul lui Sân Nicoară (Nicolae), închinat religiei zalmoxiene. Nașii lui au fost olteni, iar fiul lor s-a chemat, cum altfel, Basarab.
     O să vă propun un concept nou, acela de istorie torențială. El e ilustrat de cartea lui Bucurescu, Dacia Secretă.
     Luați din ea tot ce vreți, acceptați ce vreți, dar nu vă mai purtați ca niște neofiți care spun, vorba lui Marin Preda, ”Animalul acesta nu există”!!!
     Prea multe dovezi au năvălit peste noi, prea multă ură au consumat dușmanii vechi ai acestui popor pentru a îngropa cât mai adânc taina ”Dacilor muți”.
     Iată, fulgurant, câteva etape ale urii. Primul unificator medieval al Țării Dacilor, Mihai Viteazul, a fost numit de unii contemporani interesați, ”Malus Dacus”, ”Dacul cel Rău”.
     Între Ecaterina cea Mare a Rusiei și împăratul austro-ungar Franz Ioseph al doilea a existat un schimb de scrisori privind rostul statului independent Dacia, un fel de ”cordon sanitar” între cele două imperii. N-au căzut de acord, pentru că fiecare dorea să călărească acest spațiu mirobolant, cu munți plini de aur, cu ape bogate, cu câmpii mănoase.
     Adrian Bucurescu își încheie minunatul drum prin mitologia dacilor cu un recurs la marele întregitor în spirit, Mihai Eminescu.
     Cu poemul-testament Rugăciunea unui dac.
     O carte fundamentală. O carte prin care puteți face o călătorie incredibilă în memoria acestor pământuri minunate și blestemate în același timp.
     Am scris într-un volum al meu de versuri un poem care se numea Poemul dacilor muți. Se încheia așa:
       
          El, prințul vorbitor
          al unei limbi moarte la naștere
          El, dorul, supraviețuitorul
          între vechii lui frați
          Trece pe lângă noi, urma să i-o vezi
          îngenuncheat s-o simți
          El este poetul fără statuie
          al dacilor muți.

     Îi dedic acest poem târziu prietenului meu din neamul Dacilor Napai, ialomițeanului Adrian Bucurescu...

                                                                   Nicolae Dan Fruntelată,
                                                                   ”SCAUNUL ELECTRIC (trei)”, Editura BETTA, 2018,
                                                                   pag. 187 - 193

 

Înstrăinarea de cărămidă

   

Umilă cărămidă, și tu ești nestemată,
Căci și din tine se făceau mărgele,
Dar mai ales pe veci fii lăudată,
Că sugerezi Pătrimea cea din stele!

Că tu, ca și Pătrimea, de fapt ești numai Una:
Pământul, Apa, Aerul și Focul.
Te-au încropit ca pildă divină totdeauna
Pentru acei ce numără Norocul.

Tu, cărămidă sfântă, materie de temple,
În turnul Babylai cândva te-ai înălțat,
Și între nestemate, prea plină de exemple
Zalmoxienilor te-ai arătat.

Ca tine, cărămidă, eu sunt Pământ și Apă
Și Foc și Aer, sub tăcutul Cer,
Și tot așa și trupu-mi va putrezi în groapă
Și din această lume va să pier.

Dar nu-i nimic. Pe vremuri poate-am fost omidă
Și veacuri străbătut-am om să fiu,
Dar va sosi și timpul, străină cărămidă,
Fără de cele patru să fiu viu.

                                                    Adrian Bucurescu

Dorul

          Mitologie românească

     În serialul ”Istoria Atlanților”, am pomenit de moartea tragică a lui Orfeus, împăratul-profet, împuns cu sulițe de preotesele Soarelui. Evenimentul a avut răsunete nu doar în cultura Tracilor, ci în întreaga lume.

     Un astfel de ecou se întrevede în numele unuia dintre fiii regelui troian Priam, DORYCLOS. Cum se știe, Troienii erau Traci, așa că ne putem însuși acest nume, care, înțeles ca DOR YCLOS, înseamnă ”Cel Împuns cu Sulițe; Care înțeapă cu Lancea”; cf. rom. taur; alban. ter ”taur”; dre ”cerb”; engl. deer ”cerb”; rom. igliță ”andrea”. Că sintagma vine chiar de la Orfeus ne lămurește o altă rostire, anume D-ORYCLOS ”Cel care prevestește; Profetul; Vestitorul”; cf. rom. de; latin. oraculum ”oracol”; rom. zurgălău.
     Orfeus a fost ucis în Munții Bucegi, unde se află și așa-zisul ”Sfinx Românesc”, numit de Geți KOG-A-ION ”Capul Magnificului”. În aceiași munți se află și Vârful cu Dor, care este încă o traducere a numelui DOR-YCLOS; cf. rom. igliță ”ac mare; andrea”. Cu timpul, DORYCLOS a ajuns să însemne ”Împunsătură; Înțepătură; Arsură; Durere; Suferință; Teamă; Groază”; cf.. rom. durgălău ”scândură prevăzută cu zimți, cu ajutorul căreia se netezește (se calcă) țesăturile mai groase”; driglu ”unealtă cu care se scoate jarul din cuptor”; a drucăli ”a avea emoții”; tricolici (mit.); Taraclia (loc.). O variantă illyră din DORYCLOS este TURICLA, un castru restaurat de împăratul Iustinian.

     Din DORYCLOS vin și supranumele marelui voievod-erou Vlad, care se iscălea el însuși Dracula, Drăculea și Drăgulea, adică ”Țepeș”. Așadar, nicio legătură cu Ordinul Dragonului, cu care fusese decorat tatăl său, Vlad Dracul, având și el porecla tot din DORYCLOS.
     Se vede că româna a moștenit direct din tracă termenul DOR, cu sensurile de ”Suferință; Chin”, dar și de ”Dorință”; cf. rom. a durea; a dori. Cu aceste sensuri, DOR apare încă de la 1581, în ”Palia de la Orăștie”: ”căi-se El că au făcut pre om spre pământ și fu dor în inima lui”; ”și luo pre Răveca și fu lui muiare și iubi pre ea și în acest chip fu veselit Isac de dorul mâni-sa”.
     Româna a extins sensurile tracicului DOR, care a ajuns să însemne și ”nostalgie; dorință arzătoare; pasiune; dragoste”. Nu întotdeauna însă nuanța sau nuanțele de sens ale acestui cuvânt se pot contura cu precizie:
Și mai lin, dorule, lin,
Că pe ici e loc strein!
Și mai rar, dorule, rar,
Că pe ici e loc amar!
     Alături de Jale, Dorul are o putere extraordinară, pârjolind sau împiedicând orice activitate:
Pe unde merge dorul,
Se usucă tot câmpul,
Înnegrește sufletul.
Pe unde merge jalea,
Se arde toată valea
Și se uscă inima.
     Dorul este de cele mai multe ori insuportabil și atotstăpânitor:
Frunză verde-a bobului,
Lungu-i drumul codrului,
Dar mai lung al dorului.
Drumul codrului sfârșește,
Al dorului se lungește,
Drumul codrului se gată,
Al dorului niciodată.
     Uneori, Dorul este personificat, aducând cu Zburătorul. Iată o imagine unde, însoțit de Dragoste, ia parte la semănatul câmpului:
Frunză verde bob ormug,
Și-am plecat cu cucu-n plug,
El să cânte, eu să mân;
Dorul să ție de coarne,
Dragostea să puie boabe,
Mândra albă ca o floare
Să ne-aducă de mâncare.
     Alteori, Dorul se preface în... pernă, pe care adoarme fata îndrăgostită:
Bădiță, păr rătezat,
Și-aseară te-am așteptat
Tot cu foc și cu lumină,
Pân-o trecut de la cină.
Dac-am văzut că nu vii,
Pus-am dorul căpătâi,
Cu dragoste mă-nvelii.
Doamne, bin' mă hodinii!

     Dorul pare a fi chiar cel iubit, și i se fac invitații:
Foiliță, mărule,
Ia-mă-n brațe, dorule,
De mă treci vadurile
Și toate pădurile,
Peste toate râpile,
Muntele cu florile!
     Când arde Dorul, nu-l stinge și nu-l potolește nici fântână, nici râu, ci numai lacrimile:
Peste Murăș, peste tău,
Ard două lumini de său.
Ziua plouă, noaptea ninge,
Nimeni nu le poate stinge,
Făr' inima mea când plânge.
Pic-o lacrimă ori două
Și le stinge pe-amândouă.
     Dintr-un sentiment, fie el și cel mai chinuitor, Dorul ajunge să se confunde chiar cu ființele care suferă, ca în această doină halucinantă:
În pădurea cea de fag,
Se-ntâlnește drag cu drag -
Se sărută până zac.
Sus, în munte, la izvor,
Se-ntâlnește dor cu dor -
Se sărută până mor.

     În alte doine, Dorul este un tânăr împărat, locuind într-o mândră cetate, aflată în mijlocul codrului, la porțile căreia vin cei fermecați de el:
Că l-am mai pierdut o dată
Și l-am aflat la o fată,
În mijlocul codrului,
La porție Dorului,
Unde-s porțile închise,
Mândrele pe tablă scrise.
Dorul prinde-a mă-ntreba:
Doară cat pe cineva?
     Așadar, Dorul este cuvântul-împărat al limbii române!


                                                                                                           Adrian Bucurescu
   

          Sensuri

Așa cum cucul  cântă de singurătate
și ceasu-n inimi bate neîntors,
așa cum sensul Soarelui e unu,
și-al Lunii altul, și-al cicorii altul,
așa cum râul are doar un sens,
tot așa sensul tău iubito e doar unu:

de-a-nmuguri la răsărit frumoasă
și de-a petrece-nspre apus mirată
că roua-n părul tău e-așa sărată
și fruntea mea-i atât de înnorată.
Ești sigură că noi pe lumea asta
ne-am întâlnit vreodată?

                       
                                Adrian Bucurescu

Uriașul Imperiu Străromân

          Istoria Atlanților

     Mintea românească și Spiritul american

     În veacul trecut, în jungla amazoniană a fost descoperit un trib, complet izolat de celelalte, ai cărui membri erau foarte înalți, cu pielea albă, cu părul blond și cu ochii albaștri. S-a stârnit o oarecare vâlvă, apoi, ca de obicei, negăsindu-se nicio explicație, nu s-a mai vorbit despre această uluitoare descoperire. Este cât se poate de limpede că această populație provine din Europa, ceea ce înseamnă o importantă dovadă că America a fost descoperită și cucerită de către Atlanți, în vechimea foarte îndepărtată.
     Un alt argument în favoarea acestui eveniment este credința în MANITU, Marele Spirit care, în tradițiile amerindiene, conduce Universul. La grupurile de Algonkini, El este o forță fundamentală și spirituală a vieții, omniprezentă, și se manifestă pretutindeni, în organisme, lumea înconjurătoare, evenimente etc. La Facerea Lumii, Marele Spirit AASHAA MONETOO a dat pământul triburilor indigene, în special tribului Shawnee.

     În tradițiile șamanice, Manitu este conectat la primirea unor efecte dorite, ca și creșterea mai rapidă a plantelor sau a animalelor. În cultura Anishinaabege, MANIDOOWAG este un aspect al Marii Conexiuni.
     La Geto-Daci, locuitori ai centrului fostului Imperiu Atlant, este consemnată MANITA, o plantă medicinală, cu varianta MANTUA. Desigur, este vorba de mentă sau izmă. MA N-ITA înseamnă ”Care nu s-a (mai) văzut; Care nu se vede”;; cf. rom. măi; alban. me ”în”; rom. ne-; nu; iată!; uite!; a se uita. La un loc, MANITA are mai multe înțelesuri, printre care: ”Nemaivăzut; Nemaipomenit; Extraordinar;Superioritate; Inteligență; Divin; Magic”. Este clar că din MANITA geto-dacică a fost moștenit rom. minte ”inteligență; spirit; rațiune”. Cu siguranță, tot din MANITA provine și  Manitu, Marele Spirit la Amerindieni.

     Graiurile împărătești

     Limba sacră a Atlanților, foarte melodioasă, cu reguli bine stabilite, era vorbită de nobili și preoți, oamenii simpli vorbind fiecare după pronunțiile și realitățile locale. Impusă Americii de către Europeni, atlanta a format multe graiuri, care ulterior s-au dezvoltat în limbi de sine stătătoare, dar cu izvoarele în limba împărătească. Asemănările între limbile europene și cele amerindiene s-au păstrat până astăzi și e de mirare cum de nu au fost observate.

     În veacul al XVI-lea, Fray Bernardino de Sahagun, trimis în Mexic, a notat mai multe cuvinte din limba Aztecilor, publicându-le în ”Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie”. Aici sunt prezentate  doar câteva dintre ele, cu ortografie spaniolă, și care au asemănări cu cuvinte europene, îndeosebi cu cele românești. X se citește H sau Ș. Iată-le pentru cei ce au răbdare:

ACATL ”trestie”; cf. latin. actor ”care pune în mișcare”; agitare ”a mișca (continuu sau cu putere); a agita;

AHUACATL ”avocado”; cf. rom. cacadâr ”măceș; trandafir sălbatic”;

AMOXOAQUE ”înțelept; ghicitor”; cf. latin. magicus ”de magie; vrăjitoresc”;
AREYO ”sărbătoare; festivitate”; cf. rom. a ura; a hori; horă; germ. Arie, ital. aria ”arie (muzicală”.
ATL ”apă”; cf. rom. a uda; udare; Udealul (pop.) - Zodia Vărsătorului; Udrea (n.); grec. hydor ”apă”; alban. ujit ”a uda; a stropi; a iriga”; polon. Odra - fluviu ce izvorăște în Cehia și se varsă în Marea Baltică;
ATLATL ”propulsor de suliți”; cf. rom. otrățel ”plantă de apă, carnivoră”; torțel ”o plantă parazită”;  tartar ”iad; vreme rea; frig foarte mare”; daltă; durdă ”pușcă; flintă; măciucă ghintuită”; a țârțăra, a țurțura ”a cădea măzăriche”; dâldoră, dârdoră ”dârdâire; belea; bucluc; necaz; spaimă; furtună; scandal”; latin. athleta ”atlet; luptător”; tortor ”schingiuitor; călău; învârtitor al praștiei”; slav. dlato ”daltă”;
ATOLE ”fiertură de porumb”; cf. alban. dhalle ”zer”;
AUEUETL ”un soi de copac”; cf. rom. iederă; 

AXOLOTL ”un soi de pește”; cf. rom. igliță ”instrument de împletit năvoade; prăjină cu care se împing pe sub gheață frânghiile năvodului; furculiță fixată de capătul unei prăjini, cu care se pescuiește”;
CALLI ”casă; sală”; cf. rom. chilie; culă;
CHALCHUITL ”smarald”; cf. latin. chalcedonius ”calcedonie”varietate de cuarț folosită ca piatră semiprețioasă”; 

CHILI ”ardei iute”; cf. rom. ciulei ”mică plantă erbacee cu frunze înguste și țepoase și cu tulpina foarte ramificată”; cealău ”hoț; amăgitor; înșelător; nadă”;
CHILMOLLI ”tocană piperată”; cf. rom. ciulama;
CHIQUIUHO ”înălțime muntoasă”; cf. rom. ciucă ”vârf de munte”;cichiacă ”pălărie sau cască metalică folosită de lucrătorii petroliști”; ciucău ”lungan”; 

CHILAYCALETE ”un soi de dovleac”; cf. rom. jarcalete ”găligan; vlăjgan; lungan; derbedeu”; 

CITLI ”iepure”; cf. rom .a zădărî; ceatal ”parte a morii de vânt”;
CHOMA ”a se înfuria”; cf. rom. șum ”cal înspumat; rachiu tare”; ciumă; a geme;alb. shumer ”dușman”; zhyme ”mlaștină”;
CIPACTLI ”crocodil; aligator”; cf. latin. spectrum ”arătare; fantomă; spectru”;
COATL ”șarpe”; cf. rom. cataroi (mit.) ”boală provocată de scuipatrul zmeilor pe pământ”; a se gudura ”a se linguși”; gudură ”femeie lingușitoare”; cutră; grec. Hydra (mit.) - șarpe monstruos cu șapte capete; 

COYOTL ”coiot; animal care se hrănește în mare parte cu hoituri”; cf. rom. hoitar ”vultur care se hrănește mai ales cu hoituri”;

CUEXPALCHICACPOL ”pușlama”; cf. rom. coțofleașcă ”femeie leneșă, murdară și bârfitoare; prostituată”; coțoflic ”coada porcului”; gușperiță ”țigancă urâtă”; Gașperița (mit.) - zână rea și slută care locuiește dincolo de Vântul Turbat;

EHECATL ”vânt”; cf. rom. hohot ”vuiet”; a hohoti ”a vui”
HUIPIL ”cămașă cu răscroiala gâtului brodată”; cf. rom. covor ”țestătură groasă de lână, bumbac etc., cu desene decorative, folosită pentru împodobirea încăperilor”; gubă ”sarică; suman; manta de lână”;
HUITL ”sărbătoare”; cf. rom. cadilă ”cădelniță; tămâie”; hatâr; huzur; a huzuri;
ITZLI ”obsidian”; cf. rom. oțel; a se oțeli;

IZCUINTLI ”câine”; cf. rom. scandală, scandelă ”dușmănie; vrajbă”; scheunat;
LAMPA ”casă; încăpere”; cf. rom.limbă ”organ din cavitatea bucală; bară metalică, agățată în interiorul unui clopot, ca să-l facă să sune; încălțător; pendulul unui orologiu; deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit”;  clampă ”clanță”; grec. Olympos - Olimp; lăcașul zeilor panteonului antic grecesc;
MAGUEY ”agavă din care Aztecii preparau o băutură puternic alcoolizată”; cf. rom. a se machi ”a se îmbăta”;
MAYEKE ”șerb, țăran care cultiva pământul seniorului”; cf. rom. a mocăi ”a munci din greu”; moachie, moacă ”persoană toantă”;
MAZATL ”cerb; căprioară”; cf. arom. mușat ”frumos”; alban. mezat ”mânzat”; MECITL ”om crescut pe o frunză de agavă”; cf. rom. măiestru ”iscusit; abil; ingenios; (mit.) înzestrat cu puteri magice; minunat”; mușețel;
MEXOLOTL ”dublă agavă”; cf. rom. mogâldan, mogâldău ”rădăcină de stuf comestibilă”;
MOCUEZ-PALTIA ”șuviță de păr la ceafă”; cf. rom. a se mocoși ”a lucra îndelung cu migală la ceva”; grec. megas ”mare”; rom. plete;
MOLLI ”sos”; cf. rom. moale;
NAN ”mamă”; cf. rom. nană; nună; latin. nonna ”călugăriță; maică”; alban. nene ”mamă”;
OCELOTL ”oselot”; cf. rom. salt; a sălta; suliță; serdar ”comandant de oaste, mai ales de călărime; (reg.) ”gealat; călău”; ital. assalto ”asalt”; alban. shulti ”oblic; pieziș”; pers. gellad ”gealat; călău”;
OPOCHTLI ”la stânga”; cf. latin. oppositio ”opoziție”; oppositus ”opunere; interpunere”; posterior ”care vine după altul; posterior”; 

OTOMI ”războinic de elită”; cf. rom. huidumă ”persoană înaltă și solidă”; teamă; a se teme; latin. adamas ”fier tare; oțel; diamant”;
PANQUETZALIZTLI ”o sărbătoare a negustorilor”; cf. rom. benchet ”chef; zaiafet”; a benchetui; ital. banchetto ”banchet”;
PAPALOTL ”fluture”; cf. rom. buburuză; latin. papilio ”fluture”;
PAPAUAQUE ”preot îndrumător”; cf. rom. babac; babacă;
PATZACTLI ”pitic”; cf. rom. pâțâc ”pitic”; pitac ”monedă de mică valoare”;
PETL ”munte”; cf. rom. piatră; fudul; a se fuduli;

PETLATL ”rogojină”; cf. rom. pătrat; pătură; a împături;
PIPIL ”nobil”; cf. rom. a bibili; latin. papalis ”papal; al papei”; papilla ”boboc de trandafir”;
PILCALLI ”casa nobililor, unde creșteau prinții”; cf. rom. vergur ”feciorelnic”; vergură ”fecioară; neprihănită”; latin. belliger ”care poartă războiul; războinic”; rus. velikii ”măreț; remarcabil; grozav”; grec. pallikari ”palicar; voluntar în războiul de independență al Greciei, în 1821; voinic; viteaz; erou”;
PILLI ”prinț; copil”; cf. arom. pulu ”pui”; latin. fillius ”fiu; copil”; puellus ”băiat mic”;
PILTZIN ”prinț”; cf. latin. palatinus ”palatin; mare senior; guvernator al unei provincii”;
PINOLLI ”făină de porumb și salvie”; cf. rom. pâne ”pâine”; pânar ”pitar, brutar; salcâm”;
POCA ”fumegând”; cf. rom. pâcă ”lulea; pipă”; foc; a se înfoca; Pâca, Sfântul Foca (mit.);
POCHOTL ”un soi de copac”; cf. rom. pistil ”pastă de fructe”; alban. veshtull ”vâsc”;
POPOCA ”a fuma”; cf. rom. babic ”preparat crud-uscat, afumat cu rumeguș din lemn de esență tare”; cf. POCA; 

QUACHIC ”războinic de elită”; cf. rom. cocioc ”cap; capăt”; de-a cacica ”de-a țurca”; rus. kazak ”cazac”; 

QUAUHTLI ”vultur”; cf. rom. a (se) cocoța; cocot ”cocoș”; alban. shkaktoj ”a provoca; a declanșa”;
QUETZAL ”pasăre cu penele căreia se împodobeau căpeteniile aztece”; cf. rom. gujălie ”pasăre”;

SAQUAN ”o pasăre cu penaj bogat, foarte colorat”; cf. rom. zăgan ”o specie de vultur”;
TECALLI ”casă (sală) de judecată”; cf. rom. zicală; tacla ”conversație; taifas”; a ticlui ”a pune la cale; a întocmi; a compune; a redacta (cu pricepre, ușor, repede); a plăsmui; a potrivi”; țăcălie ”ridicătură înaltă de teren”; țiclău, țiclui ”deal mai înalt; movilă; vârf ascuțit de deal, de stâncă”; țiglă; ”Țugulea, fiul unchiașului și al mătușii”, basm cules de Petre Ispirescu; lat. decor ”ceea ce se potrivește; trăsăturile proprii; farmec; grație; eleganță”; decoro ”a împodobi; a decora”; decorus ”potrivit; care șade bine; cuviincios; onorabil; demn”; alb. i degjuar ”ascultător; supus; cunoscut; celebru”;
TECOMATL ”vas”; cf. rom. tacâm;”serviciu complet de masă”;
TELPOCHTLI ”neîntinat”; cf. geto-dac. tarabostes ”nobili; preoți”; rom. jireviță ”femeie tânără și vioaie”; jurubiță ”femeie delicată”; rus. celovek ”om”; franc. trappiste ”trapist; membru al unui ordin călugăresc catolic, cu cel mai auster regulament”; turc. derviș ”derviș; călugăr musulman”;
TEO- ”Zeu”; cf. grec. Theos, latin. Deus ”Zeu; Dumnezeu”; alb. dua ”a iubi; a dori; a plăcea”; TEOCALLI ”templul principal”; literal: ”Casa Zeilor”; cf. TECALLI;
TEOOCTLI ”vinul Zeilor”; cf. rom. doctorie; dohot ”ulei vâscos, întrebuințat la ungerea osiilor”; latin. dactylus ”ciorchine de struguri; curmală”;
TEOMETL ”vin alb făcut din agavă”; cf. rom.tămâioasă ”varietate de viță-de-vie”; tămâios (despre struguri sau vinuri) care miroase tare și frumos; muscat”; tămâiat ”amețit de băutură; beat”; tămadă ”leac”; a (se) tămădui; țintaulă, țintaură ”plantă medicinală din care se extrage un surogat al chininei”; Tămădău (loc.);
TEOTEXCALLI ”vatră divină; vatra Zeilor”; cf. rom. dascăl ”cântăreț la biserică; psalt; țârcovnic; învățător”; grec. didaskalos ”dascăl”;
TEQUANIME ”sălbatic”; cf. rom. dihanie; a se țăcăni; țigan;
TETEUC ”șef”; cf. rom. tătuc; duducă; dădacă; a dădăci. 

TEZCATLI -”oglindă”; cf. rom. a se deschide ”(despre priveliști, peisaje) a se întinde în fața ochilor; a se lumina (fața, cerul); (despre oameni) a se lumina la față”; lat. discusse ”cu băgare de seamă”; discussio ”examen atent; inspecție; verificare”;
TIACHCAUH ”instructor de exerciții fizice al adolescenților”; cf. rom. deșcă ”ostaș cu experiență; veteran”; lat. discusse ”cu băgare de seamă”; discussio ”examen atent; inspecție; verificare”.
TICITL ”medic”; cf. rom. destul ”cantitate foarte mare; suficient de; cât trebuie; intens; belșug; mulțumire”; latin. dexter ”drept; dibaci; abil”.

TILMATL ”mantie”; cf. rom. dulamă ”haină lungă de ceremonie, din stofă scumpă, purtată de voievod și de boieri”;
TLACOCHCALCO ”templul săgeților”; cf. rom. trăgaci ”țintaș”;
TLACOPATLI ”iarbă de leac”; cf. rom. Dragobete ”numele zilei de 1 sau 3 Martie, când fetele adună zăpadă cu care apoi se vor spăla tot anul, ca să fie frumoase și iubite; (mit.) duh care patronează dragostea”; dragavei, dragaveică ”ștevie; măcriș-de-apă”;
TLACOTLI ”sclav”; cf. rom. târcoață ”obiect fără valoare, fără importanță; lucru de nimic; târfă; neplăcere; belea; pacoste; persoană a cărei prezență incomodează”; latin. tracto ”a trage cu forța; a târî; a lucra”;
TLATOCAN ”vorbitor”; cf. rom. turtucan ”conducător de șlep”; Turtucaia (loc.); latin. traduco ”a traduce; a face cunoscut”;
TLAZOLLI ”gunoi; mizerie”; cf. rom. târșală ”lene; lehamite”;
TOCI ”străbunica noastră”; mama cea bună; sufletul pământului”; cf. rom. tușă ”mătușă”; rus. dușa ”suflet”;
TOCIUITL ”un fel de fustă din pene galbene de papagal”; cf. rom. țesătură; a testălui ”a lega”; a se tistăli ”a se găti”; latin. textile ”țesătură; pânză; stofă”;

TOMATL ”tomată”; cf. rom. tămadă ”leac”; a se tămădui ”a se vindeca; a se întrema”; latin. dumetum ”tufiș”; tumido ”a umfla”; tumidus ”umflat”;
TONAL ”ardere; căldură; suflet”; cf. rom. tânăr;
TORTILLA ”plăcintă de porumb”; cf. rom. turtă; turtoi ”turtă de mălai”;
TOUAMPOUAN ”aproapele nostru”; cf. rom. a tâmpina (arh.) ”a întâmpina; a primi”;
TOZCUAXOLOTL ”un fel de coș mic, împodobit cu aur”; cf. rom. tașcă; tecșilă ”geantă sau pungă de piele ori de pânză”; teșcherea ”chimir”; pungă de piele pentru păstrat actele”; toșcă ”săculeț; tolbă; traistă; doldora”;
TZIN ”reverențial; sufix nobiliar”; cf. rom. cin ”rang; grad; dregătorie”; slav. țena ”preț”;
UANPOUAN ”aproapele”; cf. rom. a îmbuna; a împăna; a îmbina; latin. infans ”copil; copilă; făt”; infanto ”a hrăni ca pe un copil”;
UIPILLI ”un fel de bluză”; văl; a (se) înveli; a (se) învălui;
XICAPOYON ”numele unei fântâni”; cf. rom. jgheab; Suceava (râu).
XILOTL ”spic fraged de porumb”; cf. rom. salată;
XIPEUA ”jupuit”; cf. rom. a jupui;

XOCOLATL ”ciocolată”; cf. rom. a ciocâlti ”a dumica; a mesteca în gură un aliment”; a ciuguli; ciugulit;
YOLLO ”frumoasă; grațioasă”; cf. rom. Iele (mit.).

     Uimitoare este și prezența imperativului haide!, cu varianta aide!, în mai toate limbile indigene ale Americii.

    Asemănările nu se rezumă doar la graiuri, ci și în alte aspecte ale culturii Românilor și Amerindienilor, legate de credințe, obiceiuri și artă populară, cum ar fi domeniul țesăturilor.
    Pe vremea mărețului conducător Marko, zis și Sarpedon, Imperiul Atlant se întindea din India până în America. Numindu-se și Roman, acest Imperiu poate fi socotit ca Străromân, mai ales că primul regat, inclusiv principala capitală, se aflau pe actualul teritoriu al României.
     O, Patrie Scumpă, Împărăteasa noastră, ce mândră și fericită erai odată!

                                                                                                         Adrian Bucurescu