miercuri, 18 octombrie 2017

Mărturii despre Daci





          Decebal, în perfecțiune regală

     Decebalus sau Diurpaneus, cum îl numește Orosius, împreuna o mare înțelepciune cu foarte mult simț de prevedere, cu moderație, curaj, hotărâre rapidă, viclenie și pricepere militară, într-o astfel de perfecțiune, încât Duras, predecesorul său, i-a predat tronul și domnia dacă, în credința și convingerea că este mai demn de ele. El și-a cucerit apoi fortificațiile de graniță romane și a învins două armate romane, una a lui Oppius Sabinus și cealaltă a lui C. Fuscus. În schimbul păcii a pretins împăratului să-i plătească tribut; curând după aceea însă a fost înfrânt de armata lui Iulianus și anume în așa măsură încât a trebuit acum el însuși să se umilească cerând pace. Mai curajos decât era în realitate, Domitianus a pornit spre Ister. Dar în loc să-l atace pe Decebalus însuși, s-a îndreptat spre Cvazi și Marcomani, două națiuni germane aliate pe care voia să le pedepsească pentru că nu-i ascultaseră ordinele de a porni contra Dacilor. Campania aceasta a eșuat ți prin aceasta Decebalus a dobândit încă o dată supremația împotriva așteptărilor sale; căci înfrângerea suferită din partea lui Iulianus l-a costat atâția oameni utilizabili, încât nu ar mai fi avut curajul să iasă la câmp deschis. Iulianus ar fi putut cuceri și cel mai puternic oraș al său și comorile sale, dacă nu ar fi fost înșelat prin viclenie. În drumul său spre orașul pe care Decebalus nu l-ar fi putut apăra în niciun fel, acesta a pus să se taie toți copacii până la trunchiurile în care a înfipt sulițe făcându-i pe Romani să creadă că-i întâmpină o nouă armată a Dacilor și deci s-au retras. După câte se pare, Decebalus, după înfrângerea sa s-a retras în cele mai adânci păduri în care Romanii nu ar fi îndrăznit să pătrundă și și-a atras de partea sa popoarele învecinate. Căci, conform unei inscripții așezată în cinstea unui anume L. Plautius, avea la sine popoare roxolane, bastarne și alte necunoscute, încât înaintea ultimei sale înfrângeri și după aceasta s-au găsit multe de același fel în țara sa. Împăratul însă a fost prea fricos ca să i se apropie și i-a oferit nu numai pace, ci a și răscumpărat-o prin daruri mari, prin tribut anual și mulți meșteșugari și artiști pe care i-a trimis.

                   Gebhardi, Ludewig Albrecht, Geschichte des Reichs Hungarn und der damit verbundenen Staaten, I. Theil, Leipzig, 1778, p. 60 - 63.

marți, 17 octombrie 2017

Rapsodii de toamnă



               I        
    

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Și-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.


Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fânețele.
Toate florile șoptiră,
Întorcându-și fețele.


Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.


Mai târziu, o coțofană
Fără ocupație
A adus o veste-n goană
Și-a făcut senzație;


Cică-n munte, la povarnă,
Plopii și răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile,


Și-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toți ciulinii pe cărare
Fug, cuprinși de panică...


Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaștină,
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baștină.


Și din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!...

               II


Într-o clipă, alarmate,
Ies din șanțuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-și săbiile.


Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ție-o cuvântare
În această chestie.


Dar broscoii din răstoacă
În insultă-n pauze
Și din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.


Lișițele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la fața locului.


Un țânțar, nervos și foarte
Slab de constituție,
În zadar vrea să ia parte
Și el la discuție.


Când deodată un erete,
Polițai din naștere,
Peste pajiști și boschete
Vine-n recunoaștere


Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranța statului...


De emoție, în surdină,
Subt un snop de bozie,
O păstaie de sulfină
A făcut explozie.

               III


Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Își îndreaptă talia.


Trei petunii subțirele
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
”Ce ne facem, fetelor?...”


Floarea-Soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în țărână
Dinții, de mizerie.


Și cu galbena ei zdreanță,
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanță
Aplecat pe-o latură...


Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriță mică
Blestemându-și zilele,


Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.


Împrejur îi cântă-n șagă
Greierii din flaute.
Uf, ce lume, soro dragă!
Unde să-l mai caute?


L-a găsit sub trei grăunțe
Mort de inaniție
Și-acum pleacă să anunțe
Cazul la poliție.

          IV


Buruienile-ngrozite
De-așa vremi potrivnice,
Se vorbiră pe șoptite
Să se facă schivnice.


Și cum știe-o rugăciune
Doamna măselariță,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariță.


Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.


Vezi! de-aceea, mătrăguna
A-nvățat un brusture
Să le spuie-n față una
Care să le usture.


Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibrație,
Și-a oprit o libelulă
Zborul plin de grație.


Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Juvaer de smalț și aur
Cu sclipiri de platină.

               V


Dar deodată, pe coline
Scade animația...
De mirare parcă-și ține
Vântul respirația.


Zboară vești contradictorii,
Se-ntretaie știrile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toți întorc privirile.


Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Așternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului.


S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor și Doamna
Curcubitaceelor...


Lung își flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste șolduri triumfale
Haina iluzorie.


Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.

........................................
........................................


Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat cu drag la toate
Câte-o strofă lirică.


Dar când știu c-o să vă-nghețe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristețe
Iremediabilă...

                                                            George Topîrceanu

luni, 16 octombrie 2017

Tăblițele dacice de la Sinaia



       


          < Solii romani la Sarmizegetusa >

     DACIBALO ON ZOT YCEO DUMA ERO VIRO DACYO AIRO SANTO POE NOVALIEO SE VELATORE TU DACIEO CUE COROLO SAMITOE A SOLU E DEO SAVELO PU DOON GENT VE IRODU ELO SARGE CENIO DIEGIO VIESINO. ARESANDO PANTELO RUMUNO SOL U MATO DACIBALO. SALCERO ROTO PANO FUSCO COTO POLOVOI CE ROV(E)C. A ION SOEN O ERSOI CERIO. GENUCLOE TALIPICO SARMIGETUSO.

     Tălmăcirea:

     Împăratul Decebal a ieșit din palat cu luptătorii Daciei, cu sfinții preoți, acoperit cu vălul sacru al Daciei și cu coroană, încrezător în Zeul Savelo, cu tot neamul în preajma lui, condus la întâlnire de Diegio și Viesino. Ajungând la domnul, solul roman i s-a închinat lui Decebal. Ostașii l-au înconjurat pe domnul Fuscus ca și pe nespălații care-l slujeau. La joc feciorii cu ardoare s-au prins (întrecut). Au fost vegheați la plecarea din Sarmizegetusa. 


                                     Adrian Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005

duminică, 15 octombrie 2017

Trufie brumată





Ostenit la minte și la trup,
Eu cu lumea asta o să o cam rup.
”Ei și ce?”, mă-ntreabă unii proști,
”Nici să te cunoaștem, nici să ne cunoști!”

Și-n vremea aceasta picură din stele
Roua salvatoare pe bubele mele,
Și bubele mele muguri sunt acum
Și-apoi, ca o tufă, mă arăt la drum.

Frunze ruginii pe alei sclipesc,
În seninul toamnei cătilin foșnesc.
”Prea târziu”, șoptește vântul, ”prea târziu,
E mai bine toamna să fii argintiu.

Pe la noapte bruma te va brumări,
Florile-otrăvite ți le-a răcori.
Prea târziu - șoptește vântul - prea târziu.
Mai zăltat ca tine altul eu nu știu.”


                                        Adrian Bucurescu

sâmbătă, 14 octombrie 2017


     O, Sacre-Coeur!



                                                            Bazilica Sacre-Coeur

          De la Sedan la Turtucaia

     Vineri, 13 Septembrie, m-am întors dintr-un voiaj la Paris. Ca mulți alții înaintea mea, am fost impresionat de frumusețea acestui grandios oraș, unic în lume, plin de istorie și de cultură. Este imposibil de a nu recunoaște câte îi datorăm noi Franței, poate singura țară care ne-a simpatizat pe noi, Românii, de vreo două sute de ani încoace, în vremuri de restriște. Oamenii noștri cei mai vrednici s-au dus la Paris, de unde s-au întors în țară cu ce-au văzut pe malurile Senei, și au lucrat la luminarea României moderne. Nici acum nu e târziu să mai preluăm ceva de la Franța, dacă tot ne-am apropiat de Occident. Bine ar fi de a nu primi numai relele de acolo, unele primejduindu-ne chiar ființa națională.
     Am fost nespus de impresionat de atenția pe care Francezii o acordă măreței lor istorii, asumându-și-o în întregime și păstrând cât se poate de vii atât amintirile glorioase cât și cele tragice. Dintre marile lor monumente, mai mult și mai mult mi-a mers la inimă bazilica Sacre-Coeur, de un alb spectaculos, situară pe colina Montmartre, cel mai înalt punct al Parisului. A fost ridicată în amintirea celor 58.000 de ostași francezi uciși în Războiul Franco-Prusac, din 1870-1871, care a culminat cu dezastrul de la Sedan. Este un răspuns spiritual al Franței la cumplita înfrângere. Sacre-Coeur a fost construită în 46 de ani, până în 1823, cu un cost de 40 de milioane de franci, adică 6 milioane de euro. Preoții încă se roagă aici pentru sufletele celor morți, 24 de ore pe zi, încă din anul 1885...


                                       Bătălia de la Tutrakan. Tablou de Dimităr Ghiugenov

     În istoria relativ recentă, care ne privește numai pe noi, cel mai mare dezastru a fost Bătălia de la Turtucaia, în bulgară Tutrakan, din cursul Primului Război Mondial, desfășurată între trupele române și bulgaro-germane. Această cumplită bătălie a avut loc între 1 și 6 Septembrie 1916 și s-a încheiat cu înfrângerea trupelor române, care apăratu capul de pod Turtucaia, din Cadrilater. S-au înregistrat atunci numeroase fapte de eroism ale ostașilor noștri, dar nu au fost de ajuns. Pierderile românești s-au cifrat la aproximativ 34.000 de oameni (morți, răniți și dispăruți), alți 3.500 izbutind să iasă spre Silistra din încercuirea înfăptuită de trupele bulgaro-germane, în vreme ce aproximativ 2.000 de ostași de-ai noștri s-au salvat trecând Dunărea înot sau cu ajutorul marinei fluviale române. Pierderile sângeroase ale Românilor morți și răniți au totalizat 160 de ofițeri și 6.000 de soldați, în timp ce 480 de ofițeri și 28.000 de soldați au ajuns prizonieri.


                                                         Memorialul de la Tutrakan
     După Primul Război Mondial, fiind printre țările învingătoare, România și-a recuperat Cadrilaterul, iar pe locul nefericitei bătălii, Societatea Eroilor Căzuți în Războiul Mondial, cunoscută mai mult prin titulatura Cultul Eroilor, a realizat Cimitirul de Onoare Șumenți (fost Daidâr). Aici sunt înmormântați militarii pieriți în cele mai crâncene lupte date vreodată în Cadrilater. În centrul cimitirului, un monument comemorativ a păstrat inscripțiile inițiale, în limbile română, bulgară, germană și turcă: ONOARE ȘI ADMIRAȚIE CELOR CARE AU ȘTIUT SĂ MOARĂ VITEJEȘTE PENTRU ȚARA LOR. Cum era de așteptat, Bulgarii au ctitorit și ei acolo un impunător monument, Memorialul de la Tutakran. Spre cinstea lor, vecinii noștri, de câte ori își sărbătoresc victoria, îi comemorează și pe Românii căzuți în luptă.


                                              Comemorarea ostașilor români, la Turtucaia

     Dacă au pierdut la Turtucaia, nu înseamnă că ostașii noștri nu s-au bătut vitejește. Pricina înfrângerii a fost slaba înzestrare a armatei române cu armament și muniție, cum s-a întâmplat și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și cum, ignorând istoria, se întâmplă și astăzi, deși Rusia, ca de obicei, ne are în vedere! La Turtucaia, Bulgarii au beneficiat de armele superioare ale Germanilor, aliații lor de atunci.
     Actualmente, ”corectitudinea politică” și neghiobia spurcatei clase noastre politice ne pun la grea încercare sentimentul național, care, de altminteri, ar trebui să fie firesc. Dacă tot ni se impune să ne asumăm toată istoria, uneori falsificată, atunci să ne asumăm și înfrângerea de la Turtucaia. Dar unde e un impresinonat monument al ostașilor români, în spiritul bazilicii Sacre-Coeur din Paris? După 1090, s-au ctitorit în România mii de biserici, niciuna închinată eroilor, unde preoții să se roage pentru ei și să le deplângă moartea zi și noapte. Bucureștiul are foarte puține statui care îi reprezintă. Nu s-a ridicat o statuie măreață, eventual ecvestră, pentru cel în timpul căruia e menționat orașul, Vlad Țepeș, celebrul erou. Dromihete, Burebista, Cotiso, Decebal, Basarab I, Mircea cel Mare, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Ion Vodă cel Viteaz, Radu de la Afuma'i, Matei Basarab, Horia Cloșca și Crișan, Avram Iancu și mulți alții nu sunt evocați în Capitală pe măsura importanței lor în istoria noastră. Parisul e plin de statuile tuturor marilor personalități ale Franței, inclusiv ale celor culturale...
     La noi? Acum câțiva ani, pe treptele Muzeului Național de Istorie a României, a fost înfiptă caraghioasa statuie a lui Traian, călăul Daciei, lăudat și în Imnul Național! De curând, în Parcul Circului, din București, la ideea creață a primăresei pesedoaie Firea, a fost dezvelită statuia lui Rainier al III-lea de Monaco, cuprinzând o statuie a prințului și un ansamblu din lumea Circului!!! Dacă-i circ, apoi circ să fie, nu-i așa?

     .                                                                                             Adrian Bucurescu

vineri, 13 octombrie 2017

Arthur Rimbaud





          Ma boheme
                (Fantaisie)

Je m'en allais, les poings dans mes poches crevees
Mon paletot aussi devenait ideal;
J'allais sous le ciel. Muse! et j'etais ton feal
Oh! la la! que d'amours splendides j'ai revees!

Mon unique culotte avait un large trou.
- Petit-Poucet reveur, j'egrainais dans ma course
Des rimes. Mon auberge etait a la Grande-Ourse.
- Mes etoiles au ciel avaient un doux frou-frou.

Et je les ecoutais, assis au bord des routes,
Ces bonss soirs de septembre ou je sentais des gouttes
Des rosee a mon front, comme un vin de vigueur;

Ou, rimant au milieu des ombres fantastiques,
Comme des lyres, je tirais les elastiques
De mes souliers blesses, un pied pres de mon coeur!




          Boema mea
                  (Fantezie)

Cu pumnii-n buzunare sparte hoinăream;
Paltonul meu, și el devenea ideal;
Sub cer mergeam eu, Muză! ți-eram vasal leal
Ehei! și ce superbe iubiri închipuiam!

Vai, și ce rupți erau singurii mei nădragi!
Puști visător pe drumuri la rime înșiram.
Spre hanul Ursa-Mare agale mă-ndreptam
Simțind dulcele foșnet al stelelor prea dragi.

În seara de Septembre un clinchet sideral
Eu ascultam. Pe frunte-mi luceau ca un cristal
Broboanele de rouă, ca vinul întremând;

Din umbre rimele țâșneau în jeturi.
Pantofii, ca la lire, de șireturi
Îi tot trăgeam, piciorul spre inimă ținând.


                        Traducere din limba franceză: Adrian Bucurescu

   


miercuri, 4 octombrie 2017

Cerbul-Șarpe. Discursul perfect


     Istoria Atlanților




       
     În episodul ”Sfânta Treime, în vremea Potopului”, am arătat că grupul statuar descoperit în ruinele cetății Tomis reprezintă familia imperială din vremea când cele mai mari dezastre s-au abătut asupra capitalei Atlantidei. Este vorba de împărații Oeagrus și Calliope, al treilea fiind fiul lor, Orfeos, reprezentat printr-o statuetă a unui șarpe cu cap de cerb și cu plete. Fiului împărătesc i se mai spunea și TRIS ME GHISTUS ”Al Treilea din Familie (Neam)”; cf. latin tres, rom. trei; alban. me ”în”; rom. gazdă; port. casta ”castă; rasă curată”.


                                                    Grupul statuar descoperit la Tomis

     Dar TRISMEGISTUS este și supranumele unui personaj legendar, a cărui aură s-a păstrat și în Evul Mediu european. Cum limba atlantă, prin tonuri, putea exprima mai multe sensuri, așa și TRI-SME-GHISTUS înseamnă și ”Cerb și Șarpe Totodată”; cf. alban. dre, engl. deer ”cerb”; rom. smeu  slav. zmii ”șarpe; balaur”; rom. de hust ”dintr-odată; în același timp; de tot”. E limpede că misteriosul personaj zoomorf de la Tomis este chiar prințul Orfeos, cel care va rămâne în ezoterism ca HERMES TRISMEGISTUS.


                                                        Cerbul Pletos cu Trup de Șarpe

     În favoarea acestei identificări vine chiar numele princiar, ce poate fi înțeles și ca OR FEOS ”Care spune ce-o să fie; Care cântă ce va urma; Care povestește ce va veni; Care spune dinainte; Care cântă cu Măiestrie”; cf. rom. a ura; a hori; latin. os, oris ”gură; vorbire; limbă”; rom. a fi; fie; să vie; a îmbia; boi ”față”; vis; a visa; Beiuș (loc.); alban. vij ”a veni”; vijoj ”a urma; a continua”. La un loc, OR'FEOS înseamnă ”Cântărețul; Compozitorul; Scriitorul; Poetul; Profetul”, de la care româna a moștenit răvaș, răboj și nume ca Arăpașu, Erbașu și Orfescu, iar latina harpa ”harfă”.
     Revenind la legendarul HERMES TRISMEGISTUS, vedem că primul nume poate fi tradus tot prin ”Cântărețul; Cel Inspirat; Profeția”, căci HER MES înseamnă și ”Care (se) cântă; Care (se) celebrează”; cf. rom. care; latin missa ”liturghie”; Musa ”Muză; (fig.) ”cântec;poezie”; rom. irmos ”primul vers sau prima strofă dintr-o cântare bisericească”; hram; latin. carmen ”cântec; poezie; poem; compoziție în versuri”; sanskr. karma ”karma, în hinduism, forță care determină, în ciclul de transmigrare a sufletelor, calitatea vieții următoare”. Totodată, HER MES se tălmăcește și prin ”Cel al Muzei”, căci CALLIOPE, mama lui Orfeos a rămas în mitologie ca Muza Poeziei Epice și a Elocvenței.


                             Hermes Trismegistul, mozaic din pardoseala Catedralei din Siena

     Personalitatea extraordinară, chiar suprafirească a acestui împărat, erou al Revoluției Neolitice, Orfeos, a făcut, așa cum vom vedea și în episoadele următoare, o impresie profundă asupra întregii planete, pe care, de altfel, Atlanții au și condus-o. În chip de Hermes Trismegistul, el a devenit un alchimist legendar, din Alexandria, adesea înfățișat cu un trident despre care se spunea că ar reprezenta razele luminării lui. El a fost asimilat cu zeul Thot pentru Egipteni, Hermes pentru Elini și Mercur pentru Romani, și considerat inventatorul scrisului și al limbajului, al magiei, al astronomiei și al alchimiei. Inițiații care îi urmează învățăturile sunt cunoscuți sub numele de ermetici.
     În ”Discursul perfect”, Hermes Trismegistus îi dezvăluie lui Asclepios uimitoare și profunde taine:
     Dumnezeu nu are nume, sau mai curând le are pe toate, deoarece El este în același timp Unu și Întregul. Bucurându-Se în veci de fecunditatea celor două sexe. El dă mereu naștere la tot ceea ce a avut intenția de a procrea.
     - Cum, Trismegiste, spui că Dumnezeu are amândouă sexele?
     - Da, Asclepios, și nu doar Dumnezeu, ci toate ființele însuflețite și vegetale.

     Orfeos este de departe cel mai curat și cel mai înțelept om al Pământului. Geto-Dacii, cum se vede în unele inscripții, îi mai spuneau și MERGURIUS ”Mergătorul; Ducătorul; Conducătorul”. În chip de Sfântul Ion Înaintemergătorul, Românii îl consideră cel mai important dintre sfinți, plasându-l, la masa cerească, chiar lângă Dumnezeu. Altminteri, Atlanții sunt cei mai îndepărtați și cei mai iluștri strămoși ai noștri. Dar câte oare vom fi  moștenit noi din forța și inteligența lor? Rămâne de aflat...

                                                                                                             Adrian Bucurescu