Ziua Universală a Iei

                                   Henri Matisse - La Blouse Roumaine

Sânzienele sau Drăgaica

          Tradiții daco-românești


     În ”Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir scrie astfel despre Sărbătoarea Sânzienelor; ”Acesta este numele Sfântului Ion Botezătorul. Ei (Moldovenii) cred că în ziua când se prăznuiește acest sfânt, Soarele nu-și străbate drumul său drept înainte, ci într-o linie tremurată. De aceea, toți țăranii moldoveni se scoală în acea zi înaintea zorilor și privesc cu ochii mari răsăritul Soarelui și, cum ochiul nu suferă prea mult această lumină, și, din pricina ei, încep să se zdruncine și să tremure, ei pun pe seama Soarelui tremurătura pe care o simt în ochi și se întorc voioși acasă după ce au făcut această încercare”.

     Ca să fie lămurit pentru totdeauna că toate obiceiurile noastre populare vin direct de la străbunii antici ai Românilor trebuie pomenit numele geto-dacic al pelinului, ABSENTHION RUSTICON. Din tâlcurile denumirii, interesează aici cel de AB SENTH ION RUS'T ICON, adică ”Ale Sfântului Ion Flori Minunate (Strălucitoare)”; cf. lat. ab ”de la; din”; rom. sânt (pop.) ”sfânt”; răsad; a răsădi; alban. rasat ”răsad”; rom. icoană; lat. igno ”a aprinde; a da foc”; ignis ”foc; torță incendiară; flăcările rugului; rug; flacăra fulgerului; fulger; lumina stelelor; stea; căldură; văpaie; scăpărare (a unei pietre prețioase); foc al inimii; patimă; persoana iubită; drăguțul”; rus. ogoni ”foc”.
     Așadar:
     - fiindcă de sărbătoarea Nașterii Sfântului Ion, florile de drăgaică sunt în culmea strălucirii lor, au mai căpătat, de la SENTH ION, denumirea de Sânziene;
     - în tradițiile atlante, AB SENTH ION erau preotesele Soarelui, care îl crescuseră pe Ion-Orfeus, rămas orfan după scufundarea capitalei Primului Imperiu Atlant;
     - de la tâlcul de ”foc” al lexemului ICON, s-a păstrat obiceiul de a se aprinde un foc în Noaptea de Sânziene, în jurul căruia se adună feciorii și fetele.

                                                     Focul magic din Noaptea de Sânziene

     De la alte tâlcuri, ”foc al inimii; persoana iubită; drăguțul”, a rămas credința că, tot în Noaptea de Sânziene, se poate afla cine se va căsători și cine nu; atunci se întâlnesc fetele care vor să se mărite cu flăcăi care vor să se însoare; feciorii fac ruguri, aprind făclii și le învârtesc în sensul mișcării Soarelui, strigând:
Du-te, Soare, vino, Lună,
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea floare,
Galbenă mirositoare,
Fetele să o adune,
Să o prindă în cunune,
Să pună la pălărie
Struțuri pentru cununie,
Boabele să le răstească,
Până-n toamnă să nuntească!
     Cu același țel, fetele fug și culeg flori de sânziene sau drăgaică, din care împletesc cununi. Cu aceste cununi se întorc în sat și le aruncă peste casă; dacă se agață cununile de hornuri, fetele se vor mărita chiar în acel an. A doua zi, în zori, cetele de feciori străbat satele, cu struțuri de sânziene la pălăriem în semn că au căzut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor care îi interesează. Ei chiuie și strigă:
Du-te, Lună, vino, Soare,
Că tragem la-nsurătoare!
Cununile neursite
Zac sub hornuri azvârlite.
Până-n 'miezi, cu steagu-n fruntem
Trec feciorii după slute,
C-alde alea nedirese
Nu vor să fie mirese.
     În urma tragicelor întâmplări legate de Ion-Orfeus și de soția lui, Eurydike, Atlanții o sanctificaseră și pe ea, adică pe AB SENTH ION RUS(Ă)TH ICON ”A Sfântului Ion Floare Minunată”, la care Românii se mai roagă și astăzi, cum se vede și din Cântecul Sânzienelor, cules la Stroiești, județul Gorj:
Iană, Iană Sânziană,
Ți-oi face pomană,
Să dai floare ploaie fără mană;
Holda să rodească,
Să se veselească,
Porumbul să crească!
Rod cu mâna pun,
Îl strâng de pe drum;
Tot porumbul meu
Rodi-l-ar Dumnezeu,
Fir pe fir să apuce,
Drugile să-ncurce;
Peste locul tot,
Drugile de-un cot!
Iană Sânziană,
Ferește-l de mană
Și de uscătură
Și de udătură,
Căci și eu, la toamnă,
Ți-oi da turtă caldă,
Cu sita cernută,
De jar curățită,
Cu spuză-nvelită!
     Tot în ”Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir scrie și despre datina Drăgaicei, ținută tot la 24 Cireșar, de sărbătoarea Nașterii Sfântului Ion: ”După cum se vede, prin ea o înțeleg pe Ceres. Căci în acea vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele țăranilor din satele învecinate se adună și o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice și cu multe basmale colorate și-i pun în mâini cheile de la jitnițe. Drăgaica împodobită în aceste chip se întoarce de la câmp spre casă, cum mâinile întinse și cu basmalele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, și cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă, dansând și jucând laolaltă cu toate tovarășele ei de joc, care o numesc foarte des sora și mai-marea lor în cântecele alcătuite cu destulă iscusință. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de această cinstire sătească, deși în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât după trei ani.”

                                                  Drăgaica, sărbătorită în județul Ialomița

       În linii mari, obiceiul a rămas cam cum îl descrie voievodul-savant. Interesant este că și denumirea de Drăgaică vine de la Geto-Daci, anume de la THRAECIDICA, preluată de limba latină ca ”armele unui gladiator trac”. Să descifrăm denumirea! THRAEC(H)I DICA > * THRĂEGADCĂ”
     1. THRAEC(H)I DICA ”Cea mai Mare (Lungă) Zi”; cf. rom. a (se) întrece; germ. Tag, sued. dag ”zi, ziuă”. Acest sens trimite la Solstițiul de Vară, când se sărbătorește și Nașterea Sfântului Ion Botezătorul.
     2. THRAEC(H)I DICA ”Sărbătoarea (Ziua; Tradiția) Întrecerii”; cf. rom. a (se) întrece; drag; Draica (n.); alban. doke ”datini”; germ. Tag, sued. dag ”zi, ziuă”.
     3. THRAEC(H)I DICA ”Cel (cea) care se dovedește cel (cea) mai Bun(ă)!; cf. rom. a (se) întrece; a (se) drege; întreg; a (se) întregi; Dike - Zeița Justiției la Eleni.

                                                                     KOG-A-ION

     Că, la Români, adevăratul Ion Botezătorul este Ion-Orfeus o dovedește, cu toată limpezimea, așa-zisul ”Sfinx Românesc”, din Munții Bucegi, care, la Geto-Daci, se numea KOG-A-ION ”Capul (Chipul) lui Ion; Capul cel Mare; Capul Magnificului; Chipul Divinului”; cf. rom. cucă; chică; cucui; aromân. cocă, alban. koke ”cap”; rom. a - a; rticol adjectival; Ion - titlul voievozilor români, ulterior abreviat în Io; alban. hyjni ”zeu; divinitate”; ujane ”imensitate”.

                                                                                                               Adrian Bucurescu

Timpul fluid

      

Spune-mi: crezi că ar fi de ajuns
o plecare și prin sângele meu
nu vor mai pluti ordonat
micro-submarinele dorului?

Privește! La țărm vin câte unu delfinii
brațele îmi sunt corali transparenți
genele îmi seamănă
prelungilor tulpini de acvariu.

Și tu stând pe țărm nu înțelegi
cum mă topesc în ultramarin
și nu înțelegi care mi-e pulsul
și care talazurile mării.


                                                       Adrian Bucurescu

Liliacul

          Mitologie românească

     Prin ambiguitatea înfățișării sale - de mamifer și zburător - este firesc ca liliacul să aibă un loc aparte în mitofolclor. În Muntenia i se spune ”șoarece cu aripi”. Liliacul, spun legendele, este ”un șoarece care a mâncat anafură sau prescură”. Modul lui de viață este straniu, căci ziua stă ascuns prin locuri sumbre (scorburi, ruine, podurile caselor, peșteri etc.), agățându-se cu ghearele și stând atârnat cu capul în jos, înfășurat în aripi. Zborul lui este iute, neregulat sau în zig-zag.
     În limba română, denumirea îi vine de la LELEG, atestat ca nume al unui trib trac din Karia. LE LEG se traduce prin ”Cel care (se) agață; Cel ce (se) leagă;Care (se) agață; Care se salvează; Cu Leac;  Cel Vrăjit”; cf. rom. la; a (se) lega; leac; a (se) lecui; alban. lak ”laț”; lejlek ”barză; cocostârc”. De la ultimul tâlc, ”Cel Vrăjit”, adică ”Fermecatul; Minunatul”, vine și numele plantei, cu florile ei superbe; cf. alban. lilak (bot.).
     O legendă românească spune că împăratul Liliac a plecat odată să-și cunoască țara. Așa a nimerit într-un sat, în împrejurimile căruia locuia o zgripțuroaică. Sătenii l-au sfătuit pe împărat să nu se ducă în peștera vrăjitoarei, dar el nu i-a ascultat, și s-a dus. Zărindu-l, zgripțuroaica l-a prefăcut într-un șoarece și l-a predat motanului ei. A început atunci o goană nebună, până când împăratul-șoarece a ajuns într-o biserică, și de acolo în clopotniță. De atunci, când bate clopotul, el se preface în liliac și își ia zborul. Luându-se după această făptură ciudată, oamenii găsesc peștera zgripțuroaicei, iar aceasta, înfricoșată de arătarea nemaipomenită, care i-a intrat în adăpost, iese afară, fără să mai poată face vrăji, și e ucisă de săteni.
     Există și obiceiul ca liliacul să fie răstignit pe porți. Desigur, obiceiul vine tot de la un sens al sintagmei tracice LE LEG, anume ”De Legat; De Fixat; De Pironit”. După unele credințe, liliacul îngropat aduce noroc. Aripa de liliac este bună de dragoste, și de aceea este purtată în sân de fete! De asemenea, fetele care vor să-și atragă alesul spre casa lor trebuie să prindă un liliac, să-l pună într-o oală, să-l ducă peste nouă hotare și să-l așeze pe un mușuroi de furnici. Când vor reveni, după nouă zile, în locul liliacului vor găsi o furcă și o greblă; cu prima îl vor înțepa pe cel urât, cu a doua îl vor atrage pe cel drag!

                                                                                                                 Adrian Bucurescu

Miraza

   


La vremea zorilor a început să ningă.
Zăpada mieilor - zăpadă castă,
mai răcori o dată graba ierbii
de-a crește până la cupola albastră.

Din nou în Dacia clipesc cicorile
și tot în Dacia tresar în munți
fantastice corole mari de crin
spre amintirea vrednicelor frunți

ce dorm sub glie-n germinare pură
ca iarba, ca trifoiul și ca macii
și-or înflori mereu la primăvară-n
grădinile împărătesei Dacii.

Eu simt că între gene-mi cântă Marea,
pe frunte-mi cad șuvițe de secară.
Ah, ce miroase-a brazi și a mesteceni,
ce brândușiu e ceru-n primăvară!

Ci asta e miraza ce o las:
sunt ultimul poet cu Dacia în glas.


                               Adrian Bucurescu

Mărturii despre Geto-Daci

 

     Și în timpul din urmă, regele Byrebista, ajungând cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia, și stăpânitor al tuturor ținuturilor de dincolo și de dincoace de fluviu, (Acornion) a fost și pe lângă acesta în cea mai mare apropiere și a obținut cele mai bune rezultate pentru patria sa, inspirând și colaborând la cele mai eficace măsuri, și, nu mai puțin, câștigând bunăvoința regelui pentru mântuirea cetății sale și, de asemenea, în toate celelalte ocazii, oferindu-se fără rezervă pentru îndeplinirea soliilor orașului, și luându-și asupra sa fără întârziere înfruntare primejdiilor, numai spre a izbândi în toate chipurile la câștigarea unui folos pentru patria sa. Și fiind trimis de regele Byrabestas ca sol la autocratorul Romanilor, Gnaiu Pompeiu, fiul lui Gnaiu, și întâlnindu-se cu acesta în părțile Macedoniei, lângă Heraclea, nu numai că și-a îndeplinit însărcinările ce le avea de la rege, câștigând bunăvoința Romanilor pentru rege, dar a purtat și cele mai frumoase negocieri în folosul patriei sale. (...)

                                               Inscripția din Dionysopolis pusă în cinstea lui Acornion

Lamura

    

Poate că e mai bine să fii
iarbă sub potcoavele cailor.

E mai bine să fii
nisip auriu sub călcâiul femeii.

Dar dacă ai fi rază de Soare,
fulg de nea, mâțișorul mesteacănului?

Poate că și jucărie copilului
e mai bine să fii.

Cuarț? Trestie? Floare de in?
Chiciură pe ramura bradului?

Dar ești pământul, apa, aerul și focul!
Și dorul!

                                                                   Adrian Bucurescu