luni, 28 noiembrie 2016

Râul Dâmboviţa, noaptea


George Bacovia





          Moină

Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge -
Şi ninge, şi plouă.

Şi noaptea se lasă
Murdară şi goală;
Şi galbeni trec bolnavi
Copii de la şcoală.

Şi-s umezi păreţii,
Şi-un frig mă cuprinde -
Cu cei din morminte
Un gând mă deprinde.

Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge -
Şi ninge, şi plouă.

duminică, 27 noiembrie 2016

O scenă feerică


                                   
                                                                                                               Păpuși rusești
                                                                                                                      

Сергей Есенин / Serghei Esenin




          "Ну, целуй меня, целуй..." / "Sărută-mă, iubită dragă..."

Sărută-mă, iubită dragă,
De-ar fi durere să mă prindă.
Voinţa rece nu se leagă
De inima cea clocotindă.

Nu-i pentru noi cupa trântită
În toiul veseliei - spartă.
Noi pe pământ, a mea iubită,
Nu vom trăi decât o dată!

Cu multă linişte priveşte
Cum Luna, înspre dimineaţă,
Peste Pământ se învârteşte
Precum un galben corb în ceaţă.

Sărută-mă! Hai, mă sărută!
Un cântec putred mi se cântă,
Căci moartea mea a presimţit-o
Cel ce-n tărie se avântă.

Ce trecătoare e şi vlaga!
Murim - dacă e de murit!
Vreau buzele tale ca fraga
Să le sărut pân' la sfârşit.

Pentru tot timpu-n somn senin,
Nu te-ofili şi frământa;
Precum foşneşte un  mălin
Ai murmurat: "Eu sunt a ta".

Şi ca lumina-n cupa grea
Să nu se stingă-n spuma-nceată -
Cântă şi bea, iubita mea:
Noi nu trăim decât o dată!

                                             1925

     Переводчик: Адриан Букуреску
     Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu

vineri, 25 noiembrie 2016

Mânăstirea Slatina, ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu. Foto: Florin Eşanu


Proasta-n târg



      O zicală românească
    
     Deseori m-am gândit la proasta care a râs în târg, cum, deşi anonimă, a rămas ea în istoria poporului român, că doar nu era nici prima şi nici ultima pe care s-o fi pufnit-o râsul într-o mulţime de oameni. Ori era cea mai proastă din toate proastele, ori râsul ei a fost monstruos, zguduind târgul şi scoţându-i din sărite pe precupeţii şi cumpărătorii care-şi vedeau de treburile lor, mai mult sau mai puţin curate. Îmi închipui că întâmplarea s-a petrecut cam aşa: ţăranca a venit la târg dis-de-dimineaţă, şi-a holbat ochii la oferte vreo două-trei ceasuri, apoi s-a oprit brusc într-un loc mai aerisit şi a început a râde cu o poftă nebună. Nu cred că negustorii din jurul ei, care până atunci nici nu o băgaseră în seamă, erau nişte melancolici, trebuie să fi avut şi ei simţul umorului, ca mulţi românaşi, dar în ziua aceea fiecare era preocupat de câte ceva: să tragă la cântar, să vândă o mârţoagă vopsită, prezentând-o drept tretin, să pună cât mai multă apă în rachiu, să alunge muştele de pe cărnurile expirate şi tot astfel de trebuşoare specifice meseriei lor. Cât despre consumatori, "guguştiuci", cum li se spune astăzi, ce pot să cred decât că se învârteau şi ei paşnic prin târg, cu rost sau fără, adică se comportau în general ca nişte "oameni de bine". Şi deodată, te apuci, tu, muiere proastă, să râzi în hohote şi să nu te mai opreşti!
     La început, Românii din jurul ei nu vor fi luat-o în seamă, era oricum destulă hărmălaie prin târgul cu pricina. Observând-o, totuşi, clătinau din cap, îşi ciocăneau tâmpla semnificativ, sau chiar zâmbeau. Dar, drăcia dracului, proasta nu se mai oprea din râs.Încet-încet, s-a lăsat în jurul ei o tăcerea ameninţătoare: ce aia a mă-sii a găsit asta de râs, nu cumva râde de tocmelile noastre, poate chiar de straiele, de moacele noastre? Părerile trebuie să fi fost cam acestea: o paceaură, o farfuză, o nebună, o netoată... Pe atunci, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-i strige în faţă: - Auzi, fă, noi muncim, nu gândim! Cel mult i-or fi strigat: - Huo, la muncă!
     Sunt sigur însă că, ajunsă într-un târziu acasă, proasta s-a încuiat în odaia de oaspeţi şi a izbucnit într-un plâns cosmic, fără leac. Şi, de n-o fi murit, mai plânge şi astăzi.

                                                                                                  Adrian Bucurescu

joi, 24 noiembrie 2016

Pe Calea Lactee





Lin se scurge drumul ca un ochi plesnit
Câinii mei la sanie s-au pornit-pornit.
Pe Calea Lactee ninge de trei seri.
Mân din leagăn câinii albi fugiţi de ieri.
Peste pod de gheaţă fără zimţi şi zid
nefiresc răsună viforul prin vid.

"Hau!", răsună iarna.

- Hai, năluci cu blană, hii pe drumul nins!
Câinii mei aleargî însetaţi şi-ncins.
Drace, dar a spaimă stelele s-au stins!

Un strigoi din spaţiu ne răsare-n drum -
îi miros a moarte armele şi-a fum.
Ne izbeşte rece şi tăios pe toţi
şi ne cheamă lotri şi ne face hoţi
blesteamă cenuşa noastră peste vânt
şi cădem - ninsoare - iarăşi pe Pământ.

Eu şi câinii albi, ah, iarăşi pe Pământ!

                                       Adrian Bucurescu