luni, 4 iulie 2016
Сергей Есентн / Serghei Esenin
"К теплому свету, на отчий порог..." / "Spre o caldă lumină, la pragul neuitat..."
Spre o caldă lumină, la pragul neuitat,
Mă cheamă oftatul tău îngândurat.
Acolo, bunicii, în pridvorul tăcut,
Şi-aşteaptă nepotul care a crescut.
Cu păr ca mierea, cu mâini fine, zdravăn
Şi alb e nepotul, ca un mesteacăn.
Dar, prietene cu ochi albaştri, ai aflat -
Viaţa pe el în lume l-a visat.
Îl veghează cu-o bucurie luminoasă,
Curata Fecioară din icoana de-acasă.
Cu surâsul blajin pe buzele fine
Pe-al lor nepot în braţe îl ţine.
1917
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
duminică, 3 iulie 2016
Cultul copacilor
Tradiții românești
În vechime, Românii respectau atât de mult arborii încât, când erau nevoiţi să-i taie, se închinau şi le cereau iertare, ceea ce înseamnă că le atribuiau suflet.
Unul dintre cei mai onoraţi copaci, socotit chiar sacru, era şi încă este bradul, cu fratele său molidul. Astfel, în Bucovina, când ciobanii ies cu oile la munte, primăvara, se face un Foc Viu, punând pe el cetină de brad şi molid, şi trecând oile prin fum, ca să fie ferite de primejdii în timpul verii. În Ardeal, oile, înainte de văratic, sunt trecute prin focuri de brad, rosmarin şi laur. Pe lângă puteri ocrotitoare, bradului i se atribuie şi daruri profetice; Astfel, se spune că atunci când brazii fac cucuruzi (conuri) mulţi şi iese din ei un praf galben (polen), numit mană, va fi belşug. La ţară, se pune şi acum un brad verde, când se începe o casă nouă; când se cară mai întâi lemnul sau piatra, Românii pun la cai sau la căruţe crengi de brad. Când se încheie casa, se pune brad sus, în grindă sau pe acoperiş, ca să fie traiul vesel şi frumos ca bradul. Acest copac este prezent în cele mai importante momente ale vieţii omului: la naştere, la nuntă şi la înmormântare.
Un alt arbore important este fagul. În multe ţinuturi, Armindenul, care se pune la 1 Mai, este de fag. Crengi de fag se pun la ferestre, la uşi şi la grajd, în credinţa că apără de strigoi. În unele sate din Oltenia, sicriele, zise "tronuri", se fac numai din fag.
Printre alţi copaci magici se află şi stejarul. Pe Columna lui Traian, arborele sub care se sinucide Decebal este, nu întâmplător, un stejar.
Până nu demult, în codri se alegeau Biserici de Brazi, pe lângă nedeile de pe munte. La aceste sărbători, se încuscreau ţăranii ce veneau cu fetele şi cu băieţii lor. Dacă era vremea frumoasă, tinerii se căsătoreau în aceste temple rotunde de arbori vii, binecuvântaţi de preoţi de mir, care participă la nedeie. În Bisericile de Brazi se căsătoreau şi ciobanii cu ciobăniţele de la stânele lor sau din apropiere, fără a mai aştepta consimţământul părinţilor. În asemenea situaţii, slujba era îndeplinită de obicei de un baci bătrân. După această cununie, mirii fugeau de la stână, lăsând vorbă rudelor, prin cunoscuţi, că s-au căsătorit din iubire, fără zestre.
În unele ţinuturi din Ardeal, încă există obiceiul ca păstorii să ia "Paştele" din muguri de brad sau de fag, în loc de pâine şi vin, după care spun "Hristos a înviat". O altă stranie tradiţie este Spovedania la Brad, înregistrată în munţii Vrancei. În volumul "Forme străvechi de cultură poporană românească", Traian Herseni scrie: "Pe vremuri ciobanii se mărturiseau la copaci (mai ales la brazi). Făceau o cruce în coaja copacului (cu toporul sau briceagul) şi-şi mărturiseau în faţa ei păcatele, ca la preot, în timp ce băteau mătănii. Tăiau apoi cu toporul câteva aşchii din copac, pe care le aruncau. După jurământul pe care-l făceau, dacă într-un an copacul se va usca sau nu se va usca, erau iertaţi sau nu erau iertaţi de păcate. Ciobanii susţineau că spovedania aceasta este mai bună decât cea făcută la preot".
Un obicei, practicat şi astăzi, este acela de a închina copilul nou-născut unui brad, prezentându-l ca în faţa unui preot. Să nu uităm că denumirea de brad vine din limba dacă!
Adrian Bucurescu
sâmbătă, 2 iulie 2016
Povestea vorbei
Cucuruz cu frunza-n sus
Nu se cunoaşte exact care este patria porumbului, mai multe ţări din America Latină revendicând originea lui. Cert e că porumbul a ajuns în Ţările Române abia în veacul al XVII-lea, căpătând o dimensiune deosebită în spiritualitatea naţională. Nu se ştie în care principat român a ajuns mai întâi, în fiecare numindu-se altfel: porumb, în Ţara Românească, păpuşoi, în Moldova, şi cucuruz, în Ardeal şi în Banat. Planat s-a impus însă pe vremea lui Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714). Muntenii şi Oltenii îi zic porumb, de la asemănarea ştiuletelui matur cu pasărea respectivă, căreia astăzi i se spune porumbel. Moldovenii au considerat că ştiuletele seamănă cu un păpuşoi, adică o păpuşă mare, iar Ardelenii şi Bănăţenii l-au asemuit cu conul de brad, căruia ei îi ziceau cucuruz. Această ultimă formă vine de la Daci, printre ale căror plante medicinale figura şi KUKOLIDA.
De origine dacică poate fi şi denumirea de mămăligă, împrumutată de toate poparele din Balcani. Înainte de apariţia porumbului pe meleagurile noastre, mămăliga se făcea din mălai de mei. Această hrană nu este creaţie specific românească, ea constituind, din Balcani şi până în Franţa, un aliment fundamental în veacurile trecute.
Planta importată din America apare într-un cântec românesc foarte popular, "Cucuruz cu frunza-n sus", pe care-l fredona adeseori şi Mihai Eminescu. În fine, de la Evreii plecaţi din România, melodia acestui cântec a ajuns aceea a imnului de stat al Israrelului, "Hatikva".
Adrian Bucurescu
miercuri, 29 iunie 2016
Abonați-vă la:
Postări (Atom)