duminică, 12 iunie 2016
Moment zgubilitic
Din jale se întrupează iapa
Un ţigan avea o iapă
Şi căra cu ea la ceapă.
Ţiganul s-a-mbogăţit,
Iapa nu s-a odihnit,
Ci acum căra banane
Şi producea milioane.
Lui tare-i plăcea de ea,
Ca pe-o doamnă o ţinea,
Că şi ea l-a făcut om -
Din ţigan a ajuns rom.
Dar romul nu-i prea plăcea,
Mai mult vodcă-i da să bea.
Uite-aşa, ea s-a stricat
Şi s-a alcoolizat.
Niciun cal n-o respecta,
Din fraieră n-o scotea.
Morala:
Ay, mishto, ay, romale,
Ay, shukar, ay balamale!
Adrian Bucurescu
Moment zgubilitic
Corectitudine politică
Idealul lui în viaţă
E femeia cu mustaţă,
Cu barba în duşumea -
Moare neica după ea.
Ea-şi vopseşte barba-n verde,
De dragul neichii se pierde
Şi-şi face mustaţa creaţă
Şi cu gulaş îl răsfaţă,
Iară părul de pe cap
Şi-l piaptănă în proţap.
Coaptă îi cum îi shaorma
Şi-şi menţine mereu forma.
Şi chiar dacă n-are ţâţe,
Tot ştie să îl aţâţe,
Dănţuindu-i din buric
Până ce-l face peltic.
Corect politic:
Când n-ai frumoasă,
Pupi şi mucoasă.
Nilă Uluilă
sâmbătă, 11 iunie 2016
Ursitoarele
Mitologie românească
Strămoşii noştri antici povesteau că, înainte de a Se înălţa la cer, Zeiţa Maria Şi-a încredinţat Pruncii unei familii de Geţi, care locuia pe malul apusean al actualului lac Sărăţuica. Familia adoptivă a avut şi propriii ei copii, patru băieţi şi două fete, aceştia fiind aşadar fraţii de lapte ai Gemenilor Divini, căci au supt lapte de la aceeaşi mamă pământeană. Pruncii Mariei au fost Apollon şi Diana, supranumiţi Amândoi şi Zalmoxis.
Crescând, cei patru fraţi deveniră însoţitori ai lui Apollon, iar cele două surori, însoţitoare ale Dianei. Ele sunt înfăţişate adesea câteşitrei, Zeiţa fiind în mijloc. Fiind Diana sub semnul Lunii, cele trei fecioare erau considerate divinităţi nocturne. Ca şi astăzi, se credea că, îndată după naşterea unui copil, ele vin noaptea şi-i ursesc acestuia destinul.
În mitologia românească, ursitoarele sunt trei zâne care vin în cele trei zile după naşterea fiecărui copil şi-i menesc soarta. Ele trăiesc într-un imens palat de cleştar. În acel palat este o sală uriaşă, cu milioane de candele, ce lucesc ca stelele cerului; acestea sunt vieţile oamenilor. Imediat ce se naşte un copil, i se toarnă untdelemn în candelă, atât cât îi va fi viaţa de lungă. În fiecare clipă se aprind şi se sting sute de candele, întocmai ca vieţile oamenilor.
Ursitoarele se duc la casa fiecărui copil, dar numai noaptea, când nu le vede nimeni, şi ursesc viaţa copilului. Aceste zâne coboară prin horn şi trebuie să găsească hrană pentru ele. De aceea, în cele trei zile de la naşterea copilului, moaşa are grijă să pună în fiecare seară, pe masă, pe sobă ori pe fereastră ceva de mâncat, de obicei numai apă, pâine şi sare, rareori şi un pahar de vin. La icoane se aprind candele şi prin casă se pun lumânări aprinse.
Mai demult, părinţii credeau că pot vedea cum vin ursitoarele noaptea şi că pot auzi ce-i menesc pruncului. Ei nu făceau nicio mişcare şi nu scoteau o şoaptă, spre a nu tulbura ursita. Era interzis să spună cuiva ce au văzut şi ce au auzit. Trebuia doar să se roage în gând, toată noaptea, cât stăteau ursitoarele în odaia copilului, ca venirea lor să fie cu noroc. Dar, pentru că unii părinţi au povestit altora ce au văzut şi au auzit, ursitoarele s-au făcut nevăzute. Locul părinţilor l-au luat moaşele, crezându-se că acestea, mai prudente, puteau să le vadă şi să le asculte. Înainte de sosirea celor trei zâne, moaşa recita o invocaţie:
Sfintelor,
Bunelor,
Să vă aducă Dumnezeu
Curate,
Luminate,
Bune ca pâinea,
Dulci ca mierea
Şi line ca apa!
Apoi, când vedea că intră tiptil ursitoarele, moaşa spunea o rugăciiune în gând:
Urselor,
Zânelor,
Frumoaselor,
Fecioarelor,
Cu bine veniţi,
Bine ne găsitţi.
Cum vă primim
Cu pusă masă,
Bucate direse,
Vinaţuri alese,
Aşa vă ospătaţi,
Până vă dumiriţi
Noroc să meniţi
Fătului nostru!
Ursitoarele vin în jurul leagănului şi încep să-i facă pruncului de ursită. Ele îi spun câţi ani va trăi, ce va face, cum va muri, deci cum îi va fi toată viaţa. De obicei, cuvântul hotărâtor îl are cea de-a treia. Ea spune: "Copilul acesta are să aibă viaţa mea din ziua cutare sau din ziua de astăzi". Ursitoarea aceea se îmbracă în fiecare zi altfel. Într-o zi e ca o domniţă şi camera ei din palatul lor străluceşte de bogăţii. Cei cărora li se urseşte viaţa ursitoarei din acea zi vor trăi zile fericite de bogăţie. Dar aceştia sunt foarte puţini. În altă zi ea se îmbracă precum o negustoreasă ori ca o muncitoare. Aşa va fi şi viaţa celor născuţi în ziua aceea. În altă zi, se îmbracă în veşminte ţărăneşti. Copiii ce se nasc în acea zi vor munci din greu şi-şi vor câştiga pâinea cu sudoarea frunţii lor. Alteori, se îmbracă în haine rupte, zdrenţuite, iar camera ei se preface într-un bordei sărac, în care nu se găsesc de niciunele. E ziua celor fără de noroc în viaţă şi săraci lipiţi.
După ce ursesc copilului tot firul vieţii, ele se ospătează repede cu ce au găsit în casă şi apoi fug ca să ursească alt copil. Hrana rămasă o ia moaşa sau se dă la trei copii din sat.
În unele locuri, ursitoarele îi citesc pruncului din Cartea Vieţii sau Cartea Zilelor. Tot mai rari sunt cei care se încumetă să pândească ursitoarele, fiindcă se spune că a treia dintre ele are obiceiul să încheie actul ursirii printr-un blestem teribil: "Cine ne-a ascultat întru furiş de mâna pruncului să moară!"
Ursitoarele au şi ele nume: Ursitoarea sau Torcătoarea, cea care toarce firul vieţii; Soarta sau Depănătoarea, care deapănă firul pe ghemul vieţii; Moartea sau Curmătoarea, cea care taie firul vieţii.
Hotărârea ursitoarelor este socotită definitivă, neputând fi schimbată nici de sfinţi, nici de îngeri, nici chiar de Dumnezeu!
Profund cunoscător şi iubitor al folclorului nostru, Mihai Eminescu a fost şi el fascinat de aceste trei zâne, pe care le-a înfăţişat şi în poemul "Muşat şi ursitorile". Iată un fragment:
Şoptind uşor treceau cu pas feeric
Pe lângă leagăn dând mereu ocoale:
Trei umbre albe ies din întuneric.
La cer ridică braţele lor goale,
Uşoare parc-ar fi de vânt plutite,
Descânt copilu-n somn să nu se scoale.
Sunt ursitori cari din cer sosite
Revars-asupra-i zarea aurorii,
Cu câte daruri lui i-au fost menite.
I-aduc comori, viaţă lungă, glorii,
Deasupra lui revarsă raze slabe.
Din ochii lor, adânc adormitori.
Pe părul lor mărgăritate-n boabe
Bălai şi moale ca şi auru-n spice
Scânteie-un umbră ale lor podoabe.
Adrian Bucurescu
Şoptind uşor treceau cu pas feeric
Pe lângă leagăn dând mereu ocoale:
Trei umbre albe ies din întuneric.
La cer ridică braţele lor goale,
Uşoare parc-ar fi de vânt plutite,
Descânt copilu-n somn să nu se scoale.
Sunt ursitori cari din cer sosite
Revars-asupra-i zarea aurorii,
Cu câte daruri lui i-au fost menite.
I-aduc comori, viaţă lungă, glorii,
Deasupra lui revarsă raze slabe.
Din ochii lor, adânc adormitori.
Pe părul lor mărgăritate-n boabe
Bălai şi moale ca şi auru-n spice
Scânteie-un umbră ale lor podoabe.
Adrian Bucurescu
vineri, 10 iunie 2016
*
Mitologie românească
Muma Pădurii şi Moşul Codrului
În mitologia românească, Muma Pădurii este o babă extrem de bătrână, cu dinţii de pietre de moară, de lână sau ca secerile. Ea seamănă cu un copac cioturos şi plin de ramuri uscate. Şuviţele de păr îi sunt ca nişte şerpi pe umerii costelivi. E lungă şi cocoşată şi umblă prin păduri jelind, sprijinită într-o cârjă. Locuieşte într-o colibă de lemn, în mijlocul codrilor. Când oboseşte sau o apucă noaptea departe de casă, doarme în scorburi ori se urcă în copacii foarte înalţi. Aşa hidoasă şi înspăimântătoare cum este, are totuşi o groază de copii, făcuţi cu Dracul sau cu Moşul Codrului. Aceşti copii sunt foarte răi şi o supără mereu; de aceea, Muma Pădurii fură somnul copiilor de oameni şi îl aduce copiilor ei, ca să doarmă mult şi să o lase şi pe ea în pace. Ştie absolut toţi copacii din pădurea peste care este stăpână, fiindcă îi îngrijeşte de când sunt mici. Se spune chiar că-i alăptează, dându-le să sugă din sânii ei bătrâni. Îi ceartă, dacă aceştia cresc strâmbi, le pune porecle sau îi blestemă, când o supără, să fie tăiaţi ori trăsniţi. De aceea sunt fulgeraţi tocmai cei mai frumoşi copaci, fiindcă nu s-au smerit faţă de Muma Pădurii.
Pe oameni, şi mai ales pe copiii lor nu-i suferă, pentru că ei sunt frumoşi, iar ea este îngrozitor de urâtă. Când îi află rătăciţi prin păduri, îi înfricoşează, încât rămân pociţi sau chiar mor de spaimă. Însă oamenii se pot apăra de ea, făcându-şi cruce. Atunci ea se încovrigă într-un copac şi scânceşte. Dacă o întreabă cineva "Doamnă mare, de ce plângi?", ea răspunde: "Mi-e foame, că n-am mâncat de-o săptămână". Şi dacă omul îi dă un codru de pâine, atunci îl lasă în pace şi-şi vede de treabă. Cel mai mult se teme de cei înarmaţi, sau cu câini, mai ales că animalele o simt mai repede decât oamenii, şi încep să urle ca la Lună Nouă. Pe un fiu de împărat, căruia i s-a făcut milă de ea, văzând-o plângând, şi şi-a legat câinii, Muma Pădurii l-a împietrit, şi pe el şi pe câini, numai cu un fir de păr din capul ei.
Această făptură cumplită nu fură numai somnul, ci şi pe copiii nesupravegheaţi, şi-i mănâncă. Dar, ca să nu se întâmple una ca asta, femeile care trebuie să plece la muncile câmpului le pun de pază mătura, foarfecele, vătraiul sau cleştele, în cruce. Când copiii sunt încă sugari, li se leagă de capătul feşii o monedă de argint, lămâie, sare şi usturoi. Pruncilor cărora li se fură somnul nu mai pot dormi sau plâng în somn şi se zbuciumă în aşternut. Atunci se spune că sunt bolnavi de Muma Pădurii şi se încearcă vindecare lor cu descântece ca acesta:
U! leoaică,
U!, zmeoaică,
U! Muma Pădurii,
Miaza Nopţii,
Ia-ţi plânsul şi hodină
Şi să dai somnul şi liniştea lui N.,
Să doarmă ca mielul
Şi să se îngraşe ca purcelul!
Într-un descântec de plânsori, Muma Pădurii este alungată astfel:
Tu, Muma Pădurii,
Tu, colţato,
Tu, strâmbo,
Tu, scâlciat-o,
Să fugi
Şi să te duci
În păduri,
În adâncuri,
În smârcuri,
Unde popă nu toacă,
Unde cocoş nu cântă,
Unde câine negru nu latră! (...)
Muma Pădurii acţionează şi în afara tărâmului pe care îl stăpâneşte, trimiţând şerpii pădurii să sugă mana vacilor, dă ploi cu broaşte sau opreşte ploile să vină asupra unui sat, urcându-se pe o măgură şi oprind norii.
Faţă de personalitatea Mumei Pădurii, aceea a Moşului Codrului păleşte, fiindcă, deşi este duhul năzdrăvan al pădurilor şi are aceleaşi metehne şi însuşiri ca şi baba lui, este mai prost, şi deci mai uşor de înşelat. I se mai spune şi Păduroiul. Este amintit şi el în descântece, de pildă în cele de plânsul copiilor:
Tu, Muma Pădurii,
Tu, Păduroiule,
Cu vacile veniţi,
Cu vacile vă duceţi!
De la N. să fugiţi!
Adrian Bucurescu
Mitologie românească
Muma Pădurii şi Moşul Codrului
În mitologia românească, Muma Pădurii este o babă extrem de bătrână, cu dinţii de pietre de moară, de lână sau ca secerile. Ea seamănă cu un copac cioturos şi plin de ramuri uscate. Şuviţele de păr îi sunt ca nişte şerpi pe umerii costelivi. E lungă şi cocoşată şi umblă prin păduri jelind, sprijinită într-o cârjă. Locuieşte într-o colibă de lemn, în mijlocul codrilor. Când oboseşte sau o apucă noaptea departe de casă, doarme în scorburi ori se urcă în copacii foarte înalţi. Aşa hidoasă şi înspăimântătoare cum este, are totuşi o groază de copii, făcuţi cu Dracul sau cu Moşul Codrului. Aceşti copii sunt foarte răi şi o supără mereu; de aceea, Muma Pădurii fură somnul copiilor de oameni şi îl aduce copiilor ei, ca să doarmă mult şi să o lase şi pe ea în pace. Ştie absolut toţi copacii din pădurea peste care este stăpână, fiindcă îi îngrijeşte de când sunt mici. Se spune chiar că-i alăptează, dându-le să sugă din sânii ei bătrâni. Îi ceartă, dacă aceştia cresc strâmbi, le pune porecle sau îi blestemă, când o supără, să fie tăiaţi ori trăsniţi. De aceea sunt fulgeraţi tocmai cei mai frumoşi copaci, fiindcă nu s-au smerit faţă de Muma Pădurii.
Pe oameni, şi mai ales pe copiii lor nu-i suferă, pentru că ei sunt frumoşi, iar ea este îngrozitor de urâtă. Când îi află rătăciţi prin păduri, îi înfricoşează, încât rămân pociţi sau chiar mor de spaimă. Însă oamenii se pot apăra de ea, făcându-şi cruce. Atunci ea se încovrigă într-un copac şi scânceşte. Dacă o întreabă cineva "Doamnă mare, de ce plângi?", ea răspunde: "Mi-e foame, că n-am mâncat de-o săptămână". Şi dacă omul îi dă un codru de pâine, atunci îl lasă în pace şi-şi vede de treabă. Cel mai mult se teme de cei înarmaţi, sau cu câini, mai ales că animalele o simt mai repede decât oamenii, şi încep să urle ca la Lună Nouă. Pe un fiu de împărat, căruia i s-a făcut milă de ea, văzând-o plângând, şi şi-a legat câinii, Muma Pădurii l-a împietrit, şi pe el şi pe câini, numai cu un fir de păr din capul ei.
Această făptură cumplită nu fură numai somnul, ci şi pe copiii nesupravegheaţi, şi-i mănâncă. Dar, ca să nu se întâmple una ca asta, femeile care trebuie să plece la muncile câmpului le pun de pază mătura, foarfecele, vătraiul sau cleştele, în cruce. Când copiii sunt încă sugari, li se leagă de capătul feşii o monedă de argint, lămâie, sare şi usturoi. Pruncilor cărora li se fură somnul nu mai pot dormi sau plâng în somn şi se zbuciumă în aşternut. Atunci se spune că sunt bolnavi de Muma Pădurii şi se încearcă vindecare lor cu descântece ca acesta:
U! leoaică,
U!, zmeoaică,
U! Muma Pădurii,
Miaza Nopţii,
Ia-ţi plânsul şi hodină
Şi să dai somnul şi liniştea lui N.,
Să doarmă ca mielul
Şi să se îngraşe ca purcelul!
Într-un descântec de plânsori, Muma Pădurii este alungată astfel:
Tu, Muma Pădurii,
Tu, colţato,
Tu, strâmbo,
Tu, scâlciat-o,
Să fugi
Şi să te duci
În păduri,
În adâncuri,
În smârcuri,
Unde popă nu toacă,
Unde cocoş nu cântă,
Unde câine negru nu latră! (...)
Muma Pădurii acţionează şi în afara tărâmului pe care îl stăpâneşte, trimiţând şerpii pădurii să sugă mana vacilor, dă ploi cu broaşte sau opreşte ploile să vină asupra unui sat, urcându-se pe o măgură şi oprind norii.
Faţă de personalitatea Mumei Pădurii, aceea a Moşului Codrului păleşte, fiindcă, deşi este duhul năzdrăvan al pădurilor şi are aceleaşi metehne şi însuşiri ca şi baba lui, este mai prost, şi deci mai uşor de înşelat. I se mai spune şi Păduroiul. Este amintit şi el în descântece, de pildă în cele de plânsul copiilor:
Tu, Muma Pădurii,
Tu, Păduroiule,
Cu vacile veniţi,
Cu vacile vă duceţi!
De la N. să fugiţi!
Adrian Bucurescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)