Meșterul Siminic

 

          Mitologie românească

     Legenda Meșterului Manole este cunoscută de cei mai mulți Români, făcând parte din miturile noastre fundamentale. Balada circulă mai ales în Sudul României și printre Macedoromâni. În Nordul țării, mai precis în Maramureș, eroul legendei este Meșterul Siminic, care nu lucrează înă la porunca niciunui voievod și nici nu înalță o mânăstire, ci probabil o cetate:

Colo-n jos pă prundurele,

Zânduiesc tri frațurele,  

Pă cât zua zâduie,

Noaptea tăt să râsâpe.

            ***

Colo-n jos pă prundurele,

Să zâdesc tri zâdurele,

Care cum zâdu-l făce,

Noaptea tăt să  râsâpe.

     Conform unei vechi credințe, Siminic, conducătorul zidarilor, le propune acestora s-o zidească pe prima soție ce va veni cu mâncare la ei:

Siminic, meșter mai mare:

- Haidați, măi frați, că cinăm

Și-apoi noi să ne culcăm,

Să vedem care ghisăm,

Care nevastă-a zini

Mai întâie cu prânzu,

Noi în zâd u-om zâdui.

              ***

Siminic, meșter mai mare,

El din gură-așa grăie:

- Care nevastă-a zini

Demineață cu prânzu,

P-aceie u-om zâdui.

     Meșterul Siminic visează că tocmai soția lui va veni prima cu prânzul:

Și Siminic s-o ghisat

Și s-o trezât supărat,

C-a lui nevastă-o zinit

Mai întâie cu prânzu.

     Ca și Meșterul Manole, cel din variantele maramureșene se roagă la Dumnezeu să-i împiedice soția să vină prima, iar Domnul îl ascultă: 

Dumnezeu l-o ascultat,

Bruj-nainte i-o țâpat,

Pe departe s-o ferit

Și de el nu s-o lovit.

     Apoi Dumnezeu îi trimite în cale soției lui Siminic un lup și o ploaie grozavă, dar femeia trece și de acestea și sosește prima. Atunci Siminic ia cumplita hotărâre:

- Haideți, frați, să prânzim,

C-api-n zâd o zâduim.

O zâduiră până-n brâu

Și-o răsărit on schic de grâu;

O zâduiră până-n barbă

Și-o ieșit on schic de iarbă.

     Ca și Ana lui Manole, soția lui Siminic este îngrijorată mai ale de soarta copilului ei mic:

- Zâdari, zâdari, rău mă strânge

Și viața mni să strânge.

Dacă-n zâd voi mi-ți băga,

De pruncuț cine-a cota?

     Cuprins pesemne de remușcări, Siminic ar vrea să împiedice pe ceilalți zidari să-i zidească soția:

Siminic din grai grăie:

- Nu vi-i vouă milă-or ba,

Să-mi zâduiți nevasta,

La pruncuț țâță cine-a da?

     Însă meșterii au răspunsul pregătit:

- Or zini ciute din munte,

Cu țâța până-n jenunche,

La pruncuț țâță i-or da

Și vântu l-a legăna.

     Importanța acestor variante maramureșene este deosebită. În primul rând ele demonstrează că legenda este mult mai veche decât epoca lui Neagoe Basarab și a zidirii Mânăstirii Argeșului.

                                                                                                        Adrian Bucurescu     

La mulți ani!

 

Datul în bobi

 

 

          Tradiții populare

 

     Datul în bobi este una din metodele vrăjitoarelor sau descântătoarelor de a afla viitorul. Când se dă cu bobii, în Muntenia, se și descântă:

Patruzeci și unu dă bobi,

Patruzeci și unu dă frați,

Bine știți,

Bine să dați!

Cum știți de-ncolțiți,

De răsăriți,

Câmpu-nverziți,

Lumea arăniți

Și ne veseliți,

Și păsărili cerului

Și-ale pământului

Le hărăniți

Și le cinuiți

Și le-ndulciți.

Așa să  știți și de trupul lui N.,

Să știți,

Să gâciți:

De l-o durea picioarili,

De l-o durea mâinili,

De l-o durea șalili.

D-o fi vreo mușcătură

Pe trupu lui. 

Să gâciți,

Să nu mințiți!

De s-o lecui,

Să dați

În frunte pă nouă,

La inimă, trei,

Colac în prag

Și bucurie în casă.

D-o avea leac la muiere,

Să dați colac dă muiere,

D-o avea leac la om,

Să dați colac dă om!

Să știu bine și de bine

Că sunteți cinstiți

Și nu mințiți!

Iar de n-o avea leac,

Să vă închideți,

Să vă tăiați

Cum e mai rău!

Să ișiți cum e mai răiu,

Să gâciți,

Să dați călător din casă,

Părăsind masă

Și cu apropiere de mormânt!

     Înainte de descântat, se face cruce peste bobi. Apoi, se despart în trei grămezi, așa cum vor ieși din mână. Se scade din fiecare grămadă câte patru bobi, pe rând, până rămân în fiecare grămăjoară mai puțin de patru. Aceia se pun pe un rând în față. Prin scoaterea a câte patru bobi din rândurile de sus, rămân alte trei grămezi, din care iar se scot câte patru bobi, până rămân în fiecare grămăjoară iar mai puțin de patru și așa mai departe. Se fac astfel trei rânduri, în fiecare rând trei grămezi de câte patru sau mai puțin de patru bobi în rând, de bobi. Rândul de sus e fruntea (fața); grămezile de pe laturi, margini (stânga și dreapta); bobii ce sunt în grămăjoara de la mijlocuil rândului al doilea fac inima; rândul de jos, pragul. 

     Iată încă un descântec de dat cu bobii, din Muntenia:

Voi, patruzeci și unu dă bobi,

Patruzeci și unu dă frați,

Toți într-o cămașă îmbrăcați,

Bine știți, bine să dați,

Să-mi gâciți de N.,

Să-mi spuneți,

Să nu mă mințiți,

Să ișiți

În frunte pă nouă,

La inimă, două!

D-o fi leacu la rumân,

Să ișiți la dreapta cu bucurie!

D-o fi leacu la rămeie,

Să-mi dați bucuriile-n stânga,

Să văd bine că e leacu la fămeie,

În prag dăschiși.

Dacă n-o avea și n-o avea leac,

Să-mi dați în prag unu și voi

Și-n frunte pă cinci,

La inimă, unu!

Deschebăliuți-vă,

Dezamăgiți-vă

Și spuneți-mi

Și gâciți-mi!

                                                                                Adrian Bucurescu

Ghicitul în oglindă

 

 

          Universul magic

      Geograful și istoricul grec Pausanias, care a trăit în sec. II, descria astfel ghicitul în oglindă: ”Există la Patras, în fața templului zeiței Ceres, o fântână separată printr-un zid de templu. Aici era consultat un oracol, dar nu pentru întâmplări, ci numai pentru boli. Bolnavul cobora în fântână o oglindă legată de un fir, în așa fel încât numai josul oglinzii să atingă apa. După ce era invocată zeița și se ardeau miresme, se uita în oglindă și, după cum i se zărea fața, palidă și desfigurată ori  plină și rumenă, el trăgea concluzia fermă că boala era mortală sau nu”. 

     În graiul dacic, oglindă se spunea UCALANDA ”Privind; Privire”; cf. latin. oculeus ”care are ochi mulți”; oculo ”a da vederea; a face vizibil”; oculus ”ochi”; rom. -ând, -ind ”terminații de gerunziu”. În româna veche i se mai spunea și mirază, iar regional, căutăroare sau cotătoare.

     Arta prezicerii în oglindă se numește caloptromancie și datează dinaintea fabricării oglinzilor, pe când omul se putea zări în apă. Derivatele caloptromanciei sunt: hidromancia, care întrebuințează partea apei care se reflectă, și cristalomancia, care folosește un cristal. Și cum ocultismul s-a perpetuat, în pofida  tuturor persecuțiilor, această artă se practică și astăzi în România, ca de altfel și în alte țări. 

     Iată tradiții mai vechi, anume din Bucovina: ”Se strâng mai multe fete la un loc (...) și-și iau câte o lumină (lumânare) și o oglindă cu sine și se duc la produh și se uită în oglindă și zic că văd pe acela după care au să se mărite”. ”Iau o lumină de cununie a unei femei măritate și o oglindă și merg la o fântână. Aicea aprind lumina și o bagă în fântână. După aceea, întorcând oglinda cu fața către fântână, se zice că văd pe viitorul lor bărbat pe deasupra apei”. ”Fetele iau o lumină de cununie și o oglindă și merg la miezul nopții (...) la un izvor sau fântână, aprind lumina, țin oglinda spre fundul apei și cată înlăuntru. Ele zic că văd atunci pe ursitorii lor, dacă ar fi să se mărite în anul ce urmează”. ”Iau o lumânare și o oglindă și se duc la fântână și aprind lumânarea și pun oglinda cu fața deasupra apei, și care are să le fie soțul se arată în oglindă. Și iarăși zic că, dacă are să fie negricios, atunci li se arată negru, iar dacă are să fie albineț, atunci li se arată alb”. Tot fetele din Bucovina aduceau o cofă de apă și, punând-o în fața casei sau în tindă, înconjurau de trei ori casa, în pielea goală. Apoi, aducând o oglindă și o lumânare aprinsă, piuneau oglinda pe cofă și, ținând lumânarea în mână, priveau în apă și în oglindă și-și veau ursitul atât în cofă cât și în oglindă. Alte fete puneau o oglindă în fața lor și alta în spate; apoi aprindeau lumânări sfințite de la Paște și, privind în oglinzi, își vedeau pețitorii. 

     În prezent, o fată care vrea să-și vadă ursitul, ca și ce i se va întâmpla în timpul ce-a mai rămas până la Anul Nou, nu mănâncă nimic între-o zi, iar spre miezul nopții pune două oglinzi, una în fața alteia, iar între ele pune patru lumânări aprinse, două de-o parte și două de alta. Apoi se așază în spatele unei oglinzi și privește fix, printre lumânări, în cealaltă, fără să clipească. În vremea aceasta, fata trebuie să fie singură în casă și complet dezbrăcată. Ursitul și tot ce i se va întâmpla până la Anul Nou i se vor arăta limpede în oglindă. În unele locuri, fata ia două lumânări ce au ars numai la Înviere, le aprinde și se așază înaintea oglinzii. În acest răstimp, fata este îmbrăcată complet în alb. Unele fete, după ce și-au văzut viitorul în oglindă, mai spun și descântece.

      Psihologii moderni nu resping cu totul caloptromancia. Ei apreciază puterea de excitație a suprafețelor strălucitoare, ce fac să apară, sub formă de viziuni, intuițiile și presentimentele pe care le ascunde inconștientul. La Români, această artă datează cu siguranță de pe vremea Geto-Dacilor, căci aproape toate străvechile oglinzi descoperite poartă inscripții magice. Ghicitul în oglindă se practică mai ales în ajunul unor mari sărbători, cum ar fi: Anul Nou, Boboteaza, Sfântul Gheorghe, Sânzienele, Sfântul Andrei și Crăciunul.

                                                                                                      Adrian Bucurescu

Datini populare

 

 

          Farmecul descântecelor

     În descântece se întrebuințează sau sunt invocate obiecte diferite. Astfel, pentru deochi se sting cărbuni în apă neîncepută. Cu banul se descântă de albeață: 

Cu para te-am descântat,

Albeața din ochi ți-am luat,

Cu para eu am tăiat-o,

În mare am aruncat-o,

Și N. a rămas curat,

Luminat,

Ca argintul strecurat,

Ca steaua în cer,

Ca roua în câmp.

     De apucat se descântă cu pieptăni, ca în acest descântec din Păstrăveni, jud. Neamț:

Nu descleșt pieptenii

Ci descleșt strânsoarea

De 99 închieturile,

Să rămâie copilul sănătos,

Ca Dumnezeu care l-a făcut

Și ca maică-sa care l-a născut.

     Răsurile de pe căpistere se întrebuințează în descântecele de bubă:

M-am dus la vrăjitoarea N.

Și m-a descântat cu răsuri după căpistere,

De vârf au luat,

De rădăcină au picat

Și au secat.

     Buba poate fi alungată cu mai multe obiecte, ca în acest descântec din Lunca Cernii de Sus, jud. Hunedoara:

Că io m-oi dușe în lume

Și în țară

Și-oi ridica nouă ficiori

Cu nouă furcerele,

Cu nouă toporele,

Cu nouă sfrederele,

Cu nouă dălți,

Cu nouă bărzi,

Cu nouă săbii.

Cu furcerele vom înțăpa,

Cu toporele vom ciocârți,

Cu sfredelile vom sfredeli,

Cu dălțile vom dăltui,

Cu bărzile vom bărdui,

Cu săbiile te vom săcui,

Și p-a voastă voie n-o fi.

     Într-un descântec de șarpe, căruia în Maramureș i se spune și gândac, se întrebuințează turtă de cenușă și lapte de cătușă:

Leac, leac,

Mușcătură de gândac.

Șeade o fată răsturnată

Sub un stan de piatră.

Lucru ce-l lucra?

Făcea la șarpe de mâncare:

Turtă de cenușă,

Lapte de cătușă.

Cum mâncară,

În loc crăpară.

Cum băură,

În loc plesniră.

     Piperul negru, pucioasa și rachiul se folosesc în descântecele de vifor. În descântecele de izdat se întrebuințează crucea și tămâia:

La cap, cap de ligan,

La piept, crucea mănăstirii,

La inimă, inimă de vidră,

La picioare, picioare de drac.

Dracul a crăpat,

Inima lui N. i-a alinat.

Cu tămâia l-am tămâiat,

Cu limba l-am descântat,

Peste 99 de încurături de cal

L-am aruncat,

Cu crucea l-am depărtat.

                                                                                  Adrian Bucurescu

Fetei mele dragi, Maria Karakis

 

                                                               Știu că nu uiți niciodată de România!

Lăsatul Secului la Jidvei