Tezaurul de la Velț, jud. Sibiu
vineri, 11 septembrie 2020
joi, 10 septembrie 2020
Nichita Stănescu în Evul Astral
”11 elegii”
- continuare -
Încă o dată poetul se hotărăște pentru real (”A șaptea elegie”). Și atunci realitatea lumii se dezlănțuie, puterile trupului se ramifică uriașe, uimitoare ca pădurea tropicală după ploaie:
”Întind o mână, care în loc de degete
are cinci mâini
care în loc de degete
au cinci mâini, care
în loc de degete
au cinci mâini”.
Materia se întoarce la materie. Trupul își reia nerăbdător lumea în stăpânire, simte prezentul, simte că participă intens la viață:
”Totul pentru a îmbrățișa
amănunțit totul
pentru a pipăi nevăzutele priveliști
și a le zgâria
până la sânge
cu prezență”.
Aceste elegii, atât de legate una de alta, ne duc cu gândul la cânturile ”Divinei Comedii”. Volumul este, fără exagerare, o replică modernă și în același timp complet originală la celebra operă medievală. Iar Nichita Stănescu - călător pe treptele cunoașterii - un Dante al timpului nostru.
În loc de tărâmul misticei roze din ”Divina Comedie”, poetul închipuie o țară a frigului, miraculoasă, o țară a purificării absolute, unde trupul prinde poftă de înălțare, scuturându-se de lumesc, pregătind împăcarea cu neastâmpăratul spirit:
”Desigur, idealul de zbor s-a îndeplinit aici,
și-o aură verzuie prevestește
un mult mai aprig ideal”.
Autorul râvnește acest frig, socotindu-l prielnic gândirii pure. Un volum de mai târziu se va numi chiar ”Măreția Frigului”; putem spune că Nichita Stănescu va mai reveni la această Hiperboree:
”zonă mortală
a mai marilor minții,
loc al nașterilor de copii de piatră
din care sculptați sunt doar sfinții”.
Ideea de zbor, prezentă încă din prima elegie (închinată lui Dedal), apare în continuare în ”Elegia oului, a noua”, pe care poetul a introdus-o mai târziu în volum. Conturul de ou a atras atenția marelui Brâncuși. Pentru posibila și incerta geneză a vieții din el l-a cântat Ion Barbu. La Nichita Stănescu oul este important deocamdată ca matrice a Păsării, a celei ce zboară, a celei care l-a amăgit odinioară pe Dedal.
Această pasăre nu-l lasă în pace, întrucât ea întruchipează ideea de înălțare, de salt spre abstract, idee care străbate volumul de la început până la sfârșit. Un sentiment de tristețe, de semn de înfrângere încheie însă și această etapă:
”Dintr-un ou într-unul mai mare
la nesfârșit te naști, nezburată
aripă. Numai din somn
se poate trezi fiecare,
din coaja vieții niciunul,
niciodată”.
Următoarea elegie, ”Omul fantă”, închinată lui Hegel, este socotită de Eugen Simion ”un divertisment comic într-o operă serioasă”.
Într-adevăr, poetul pare a ne lăsa o clipă să respirăm liniștiți, să facem cunoștință cu spiritul pozitivist. Într-o lume a aparențelor
”Omul fantă azvârle mari piramide
de vid
peste mari deșerturi”.
În această lume (a simțurilor imediate) nu e nevoie de cine știe ce zbatere întru absolut. Aparent totul ni se ivește clar, accesibil, întrucât
”Totul e lipit de tot:
pântecul de pântec,
respirația de respirațție,
retina de retină”.
Ca în marile tragedii shakespeareene, la un moment dat suntem aduși la realitate de bunul nostru simț plebeu.
Apoi, ca un sunet de orgă, ce pare a răsuna profund în simțurile noastre o clipă adormite, se anunță ”Elegia a zecea”:
”Sunt bolnav. Mă doare o rană
călcată-n picioare de cai fugind.”
Puși deja în alertă, asistăm la încă o dramă ce ne privește totuși pe toți.
Suntem încă lipsiți de organe pentru înțelegerea lumii, suntem lipsiți de arme cu care să cucerim Certitudinea:
”Vine vederea, mai întâi, apoi pauză,
nu există ochi pentru cine vine;
vine mirosul, apoi liniște
nu există ochi pentru ce vine”.
Primul între noi care simte această lipsă este, evident, poetul, vizionarul care merge întotdeauna în frunte. Dar el însuși nu poate defini această inefabilă previziune, prin ce har i se comunică lui ceva încă neștiut de nimeni:
”Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav
de ceva între auz și vedere
de un fel de ochi, un fel de ureche
neinventată de ere”.
Partea umană din artist nu rezistă la această teribilă încercare, se sfărâmă, căci, spune el:
”Mor de o rană ce n-a încăput
în trupul meu apt pentru răni
cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze
la vămi”.
Această boală de natură luciferică este fără nădejde, fără leac:
”Nu sufăr ceea ce nu se vede,
ceea ce nu miroase, ceea ce nu încape
în încreierarea îngustă,
scheletică a insului meu”.
Problema rostului omului pe pământ se pare că este cea mai complicată, întrucât ne frământă pe toți. Poetul deublat de filosof, poetul ce-și caută aripi este trimisul nostru la porțile cunoașterii.
Neputința de a ne aduce un răspuns îl roade până la pierderea sinelui. Totuși, ”Elegia a zecea” pare a aduce alinare, cadențele poetului ni se sapă în suflet ca legile din codul lui Hamurapi supușilor săi.
Da, artistul a reușit să smulgă ceva ce trebuie adus în conștiințe:
”A te sprijini de propriul tău pământ
când ești sămânță, când iarna
își lichefiază oasele și albe și lungi
și primăvara se ridică.
A te sprijini de propria ta țară
când, omule, ești singur, ești bântuit
de neiubire,
(...)
A intra curățit în muncile
de primăvară,
a spune semințeor că sunt semințe,
a spune pământului că e pământ”.
Idea autodepășirii permanente nu se pierde nici în acest grandios final de simfonie a cunoașterii:
”Dar mai întâi de toate,
noi suntem semințele și ne pregătim
din noi înșine să ne azvârlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva...
care poartă numele primăverii...
A fi înăuntrul fenomenelor, mereu
înlăuntrul fenomenelor.
A fi sămânță și a te sprijini
pe propriul tău pământ”.
Adrian Bucurescu - ”Nichita Stănescu în Evul Astral”, Ed. Macarie, 2000
miercuri, 9 septembrie 2020
marți, 8 septembrie 2020
luni, 7 septembrie 2020
Cea-Născută-din-Flori-de-Măr
O mare sărbătoare a Tracilor era MARIANDINES, cu două tâlcuri: 1. MARIA N'DINES ”Nașterea Mariei”; cf. rom. Maria; latin. natio, nationis ”naștere”; Sfântul Anton - patronul copiilor la catolici; 2. MAR I ANDINES ”Din Flori de Măr”; cf. rom. măr; antonică ”plantă erbacee care crește în pădurile de munte”; latin. anthinus ”de flori”.
În Sfânta Scriptură a Geto-Dacilor, se spunea că doi soți bătrâni, A CAMAS și A NA, nu aveau copii, deși își doriseră foarte mult. Într-o zi, moșul, plecat după vreascuri prin zăvoiul din apropierea casei lor, a găsit o pruncă învăscută în straie domnești, pe care a dus-o acasă la ei. Bucuria bătrânilor a fost de nedescris. Au adoptat-O și au crescut-O. Aceasta era Zeița Supremă, care pogorâse pe pământ în chip de copilă. I S-a spus MARIA ”Cea de Sus; Cea Măreață; Cea Sfântă”; cf. rom. mare; a se mări;mir; a se mirui. Numele tatălui Său adoptiv, A CAMAS, se traduce prin ”Care ocrotește; Care acoperă”; cf. rom. cămașă; latin. camisia ”cămașă”. Numele mamei adoptive, A NA, se tălmăcește prin ”Cea care primește; Cea Primitoare; Cea Duioasă”; cf. rom. na!; nai. Cei doi sunt pomeniți până astăzi sub numele de Ioachim și Ana.
La 8 Septembrie, atât Biserica Ortodoxă cât și cea Catolică sărbătoresc Nașterea Sfintei Fecioare Maria. În calendarul popular românesc, acest praznic se numește Sântă Măria Mică, Vergura Mică sau Precista Mică. Așa cum se întâmplă la marile sărbători, și de Sântă Măria Mică sunt legate străvechi tradiții, pe care unii le respectă și astăzi cu evlavie. Această zi e cinstită mai întâi și mai întâi prin nelucrare. Ultimele ierburi și fructe de leac se culeg în ajunul ei, căci dacă se culeg după Sântă Măria Mică nu mai au nicio putere.
A doua zi după sărbătoare unii încep culesul viilor. Tot atunci se bat nucii, ca să facă rod și în anul următor. Se jupoaie coaja de pe ulmi, ce va fi întrebuințată primăvara le legatul viței-de-vie.
La Vergura Mică se aprind candele în toate casele și ard toată ziua. În această zi, femeile care nu au copii, dar îi doresc, se duc la biserică și se roagă lui Dumnezeu să aibă. În biserică se roagă Maicii Preciste și femeile însărcinate ca să le dea naștere ușoară. În ziua praznicului, mamele nu lasă pe foc oale cu mâncare, crezând că, respectând acest obicei, își feresc copiii de nenorociri, de arsuri și de răceli. De altminteri, în ajunul și în ziua sărbătoririi nu se aprinde focul în vatră, căci e primejdie de nenoroc și de boală. Dacă totuși cineva e bolnav, ca să se însănătoșească, în unele sate din Miazăziua țării se face Cozonacul Maicii Domnului, din care o bucată o mănâncă suferindul și bea un pahar de vin, iar altă bucată o aruncă pe pământ și varsă un pahar de vin, descântând astfel:
Am copt un cozonac frumos,
Pufos
Și gustos.
Ia tu, boală, jumate,
Și lasă-mă cu sănătate!
Ia și-un pahar de vin,
Și lasă-mă senin,
Curat,
Luminat
Cum Dumnezeu m-a lăsat!
La Sânta Mărie Mică se fac târguri și iarmaroace. Se împart struguri, prune și pâine făcută în casă, de sufletul morților. Se spune că de la Sântă Maria Mare și până la Cea Mică nu cade brumă. În Maramureș se crede că, dacă plouă pe 8 Septembrie, toamna va fi urâtă și ploioasă, iar dacă în această zi înfloresc merii și perii, toamna va fi blândă, iar recoltele se vor culege fără greutate. Un cântec din Ardeal spune:
La Sântă Măria Mare
Cobor oile devale,
La Sântă Măria Mică
Nu mai rămâne nemică.
Cu privire la Nașterea Sfintei Maria, legendele populare românești diferă de tradițiile bisericești. Astfel, prin unele locuri, se spune că doi soți ajunseseră la bătrânețe fără să aibă copii, deși se rugau zilnic să le dea Dumnezeu și lor. Într-o zi, moșul, plecând după vreascuri, a găsit la marginea pădurii o pruncă înfășurată în straie împărătești și gângurind. A luat-O cu grijă și a dus-O acasă. Mare bucurie a fost pe cei doi bătrâni și, drept mulțumire Domnului Ceresc, au făgăduit că, după ce O vor crește, O vor închina Bisericii, ceea ce s-a și întâmplat, Maria călugădindu-Se în Mânăstirea de Cleștar.
După altă legendă, bătrâna Ana ar fi rămas însărcinată mirosind ori sărutând o frunză de păr sau o floare, apoi a născut-O pe Maria. După altele, Sfânta Maria S-ar fi născut din durere de inimă, din mamă de 7 ani și un tată de 77 de ani!
În fine, o legendă din Muntenia spune că Sfânta Fecioară S-a născut din flori de măr, înflorit a doua oară, la început de toamnă, și de aceea S-a numit Măria sau Cea-Născută-din-Flori-de-Măr.
* Iată și un refren al colindelor trace, moștenit de Români: MARI ANDINES MARI ANDINES ”Flori Dalbe, Flori de Măr”; cf. rom. a (se) mira; mir; a (se) mirui; miere; alban. i mire ”bun”; miro ”mir”; mirre ”smirnă”; rom. antonică; latin. anthinus ”de flori”; rom. măr.
Adrian Bucurescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)