Trifoiul, plantă sacră

          Tradiții daco-române

     Sfânta Treime

     La trecerea dintre anii 714 și 713 î.e.n., pe la Solstițiul de Iarnă, în ținutul Geților Napai, MARIA, Zeița Supremă întrupată pe Pământ, I-a născut pe Cei Doi Gemeni Divini, APOLLON și ARTEMIS. Până la acest Eveniment Cosmic, Sfânta Treime, cinstită de strămoșii noștri, fusese alcătuită din OEAGRUS, CALLIOPE și ORFEUS, ce domniseră peste Atlanți și fuseseră sanctificați. Apoi, Geto-Dacii au cinstit și altă Divină Treime, adică pe Maria, Apollon și Artemis. În toată Tracia au fost ridicate temple cu hramul Celor Trei Zei, de la care și-au luat numele și unele cetăți. Unele sunt atestate, cu variante dialectale: DROBETA, TRIPHYLON sau TRIPHALON, în Dacia; TRICORNIUM, în Moesia Superior; TRIBULIUM, în Dalmația; DRASIMARCA, în districtul Remesiana; TRIAMNIUM și TRIMONTIUM  în Tracia Centrală; DRABESKOS, în ținutul Tracilor Edoni. Desigur, vor mai fi fost multe altele, dar încă nu se știe de ele.
     În ce privește subiectul episodului de față, interesează mai mult TRI PHYLON, cu varianta TRI PHALON, cu aceste tălcuri: ”Trei Măreți; Trei Viguroși; Trei Slăviți; Trei Cinstiți; Trei Curați; Trei Vrednici; Trei Integri; Trei Strălucitori; Trei Minunați; Trei Plăcuți”; cf. rom. trei; BALIN ”Rege”, în dialectul traco-phrygian; rom. falnic; volnic; plin; a împlini; bălan; pelin; bălai; polei; latin. polion ”dumbet, o plantă mirositoare”; grec. philon ”drag; iubit”; slav. bîlina ”cântec poematic; baladă; basm”.
     De la sensurile de ”viguros; vrednic; plăcut”, PHYLON a ajuns să însemne și verde, cu unele tâlcuri din română: ”proaspăt; tânăr:;viguros”, ceea ce a dus și la ”frunză; foaie”; cf. latin. folium ”frunză; foaie de hârtie”; grec. phyllon ”foaie; pagină”. Așadar, TRI PHYLON sau TRI PHALON însemna și ”Trei Frunze; Trei Foi”; cf. rom. trifoi, latin. trifolium ”trifoi”.

                                                                 Mânăstirea Govora

     Și iarăși, din TRI PHALON sau TRI PHYLON adică ”Trei Cinstiți” se mai înțelege și ca ”Trei Drepți; Trei Drepte; Trei Linii”; cf. rom. trei; latin. planus ”plan; drept”. Iată de ce multe biserici, îndeosebi din Țara Românească și din Maramureș, poartă pe turle cruci cu trei linii orizontale, care, evident, simbolizeazî Treimea slăvită de Geto-Daci.

                                                                   Mânăstirea Cozia

     Din TRAPHALON sau TRIPHYLON, cu sensul de ”Slăvire; Cinstire; Mărire; Măreție”, româna a moștenit și tropar ”cântare bisericească de laudă a unui sfânt sau a unui eveniment”, precum și Trivale - pădure din vatra municipiului Pitești.

     Trei foi de leac

     Așadar, din TRIPHALON, cu varianta TRIPHYLON, având tâlcul de ”Trei Foi”, provin rom. trifoi și latin. trifolium. Având tâlcurile de mai sus, era firesc ca strămoșii noștri să considere această plantă sacră, deci și binefăcătoare.
     În țara noastră, cresc trei soiuri mai cunoscute de trifoi și tustrele au puteri tămăduitoare. Astfel, trifoiul alb (Trifolium repens) crește prin fânețe, livezi, pășuni, locuri cultivate, pe lângă drumuri. Din florile lui se face un ceai împotriva durerilor de stomac. Planta întreagă se întrebuințeaă la poală albă. În ținutul Năsăudului, se fierbe în vin, cu flori de mălin alb și flori-albe, și se bea dimineața, înaintea prânzului. În zonele montane și la deal, pentru poală albă se folosește Trifolium montanum și Trifolium ochroleucum, numite popular tot trifoi alb. Se mai pune în scăldători pentru întărirea celor slabi de boli.

     Trifoiul roșu (Trifolium pratense) crește prin fânețe, pe câmpuri, în livezi, adesea cultivat, fiind o excelentă plantă furajeră și meliferă. Ceaiul din florile lui se ia împotriva tusei. Se mai pune în băile împotriva reumatismului. În zonele montante, contra tusei se folosește Trifolium alpestre, numit în popor tot trifoi roșu.
     Trifoiașul sau buruiana-de-mălină (Trifolium campestre) are flori galbene și crește prin fânețe, pășuni și chiar în locuri cultivate. Ceaiul din tulpinile lui florifere se ia împotriva tusei și a răcelii. În ținutul Neamțului, trifoiașul este foarte căutat de femei, fiind folosit împotriva mătricei și durerilor ce însoțesc menstruația, zise și mărine de fire; de aceea, trifoiașul se mai numește și buruiană-de-mărină. Leacul este mai sigur dacă femeia respectivă își descântă singură sau i se descântă de altcineva astfel:
S-o dus tăți craii,
Tăți împărații la bătălie,
Ș-o audzit și Mărin din pânteci
Și s-o dus și el
Unde cocoșul nu cântă,
Gomot di om nu s-audi.
S-o dus din frunți,
Din urechi, din inimă.
     Trifoiașul se culege în ziua de Mărină, care cade la 17 Iulie, se usucă și se păstrează peste an. Femeilor care suferă de mărină și bărbaților care au dureri absominale li se dă ceaiul din această plantă, în care se pune și humă de mărină, adusă în aceeași zi. Cu restul argilos, ce rămâne în ulcica în care s-a fiert, se fac turtițe, ce se pun pe locul dureros.

     Sfânta Pătrime

     Crucea era simbol sacru încă de pe vremea culturii Cucuteni, și apare des în ceramica din acel areal.

     Cele patru brațe ce pornesc de la același punct Îi reprezentă pe Cei Patru ei ai Universului: Tatăl, Mama, Fiul și Fiica. Milenii de-a rândul, strămoșii noștri, inclusiv Geto-Dacii, s-au închinat Crucii, fiind și astăzi semnul cel mai sfânt.

     Crucea este gravată pe o superbă țintă de fier, ce decora chiar poarta principală a capitalei Daciei,  Sarmizegestusa Regia.
   Crucea cu trei linii orizontale apărea în vechime doar pe bisericile domnești. Cele trei linii simbolizau, cum s-a văzut mai la deal, Sfânta Treime, iar linia verticală întregea Divina Familie cu TATO NIPAL ”Tatăl Ceresc; Domnul Cerului”,  dar îl desemna și pe domnul pământean, ctitor al respectivei biserici.

                                                   Turlele Catedralei din Curtea de Argeș

     În Sfânta Scriptură a Geto-Dacilor, se spune că, la Pogorârea Sfintei Treimi pe Pământ, TATO NIPAL rămăsese în Cer, spre a asigura ordinea Universului.
     Iată de ce un trifoi cu patru foi a fost și este și în prezent considerat mult mai binefăcător decât cel cu trei foi, căci el reprezintă Crucea, adică Sfânta Pătrime!
     În tradițiile românești, cine găsește un trifoi cu patru foi, indiferent de soi, trebuie să-l închine, să-l pună la presat, ca să se usuce, apoi să-l poarte într-o cutiuță sau într-un medalion. Pentru reușită, purtătorul trebuie să se roage la Dumnezeu, Maicii Preacurate sau Îngerului Păzitor.

     Dacă, într-un ceas rău, purtătorul s-a îmbolnăvit, el trebuie să atingă acel trifoi cu patru foi și să rostească un descântec împotriva tuturor bolilor, cum este acesta din Roșa, Bucovina:
Ustur mare și Maica Precista,
Pe-un jij de deal.
Cată-n carte,
Cată-n parte,
Cată-n toate părțile,
Unde-a vedea
Nouă strigoaice
Cu nouă țânci răi.
Și-a strigat Maica Precista
În gura mare:
- Voi nu-l pociți,
Nu-l săgetați,
Nu-l giungheți,
Da luați giungheturile,
Săgetăturile,
Și le duceți
În dealul Galariilor,
Pocitoarea ciutelor!
Voi acolo pociți,
Acolo giungheți,
Acolo săgetați,
În sttrachină de argint,
Cupele sprijinind!
Da N. să rămâie
Curat
Și luminat
Ca Dumnezeu ce l-a lăsat!
Alo! Haide!

                                                                                       Adrian Bucurescu

          Nu doar pentru nevolnicii și trădătorii cenzori, ci și pentru cititorii cinstiți, în graiul iluștrilor noștri strămoși:

                       ZALMOXIS IS SABRIN I ROMANAI!

Nu știu, Doamne, ce-au cu mine

Foaie verde mărăcine,
Nu știu, Doamne, ce-au cu mine.
Dă-le, Doamne, la dușmani
Bolovani în loc de bani
Și fă-i slugi la cai bălani!
Aibă casa cucului
Și liniștea vântului
Și pasul gândacului,
Târâișul șarpelui,
Pulberea pământului!


                               Doină

Iuda sau Cel-din-Apă

          Mitologie daco-română

     Până la năvălirea Romanilor, o cetate din Dacia se numea YDATA, pronunțându-se IUDATA. Romanii i-au dat o altă denumire, AQUAE, adică ”Ape”, tradusă din limba dacă, unde -TA era și marcă de plural și postpoziție. Așadar, IUDA se tălmăcește prin ”Apă”; cf. rom. ud; a (se) uda; alban. ujt ”apă”; ujit ”a (se) uda; a (se) stropi; a (se) iriga”. Pentru că în apă îți vezi chipul, IUDA însemna și ”Privire; Ochire”; cf. rom. iată!; uite!; a se uita; ochi de apă.. De la ”Ochire”, sensurile au evoluat în ”Ațintire; Țintire; Săgetare; Iuțeală; Amar; Amărăciune; Necaz; Primejdie”; cf. rom. iute; a se iuți; iad. De la ultimul tâlc, mitofolclorul românesc îl mai numește pe diavol și Cel-din-Apă, Cel-din-Lac, Cel-din-Baltă; Dracul-din-Tău, Moș Apeș. Din IUDA vine și rom. Iuda sau Iudă ”duh necurat, spirit rău, purtător de vânturi, care, după credința poporului, locuiește în Dunăre, în lacuri sau în mare, luând diferite înfățișări”. În alte variante, Iuda este tot un duh necurat, care locuiește în fundul Mării Negre, într-un mare și frumos palat, și de acolo cârmuiește Împărăția Peștilor. Palatul lui se numește Vidros și e cel mai adânc loc al Mării, ca de la cer la pământ! În Munții Locvei, județul Caraș-Severin, se află și Lacul Dracului, considerat monument al naturii.
     Într-un colind de mort, variantă a ”Mioriței”, din Sărățeni, județul Ialomița, mamei voinicului ucis i se răspunde astfel:
- O, mamă bătrână,
Cu brâul de lână,
Noi că l-am văzut
Și l-am cunoscut.
Mergând el călare,
O săgeată mare
În piept că-i intrară.
La pământ căzu.
Noi nu-l mai văzurăm.
Călușelul lui,
Foarte întristat,
Cu piciorul lui
Groapă-adâncă face.
Cu dinții-l luară,
În groapă-l băgară.
Cu piciorul drept
Pământ aruncă
Și mi-l îngropă.
     Textul limpezește împrejurările în care a fost ucis Apollon-Zalmoxis de către Scyții care stăpâneau pe atunci Sud-Estul Daciei. În vatra actualului sat Sărățeni, unde colindul încă se mai cântă, Se născuse și Zeul.
     Țintașului, adică înțepătorului ucigaș, i s-a zis de atunci IUDA ”Cel-din-Apă; Țintașul” și TENTHEREUS ”Înțepătorul”, Ultima poreclă vine din TEN THEREUS ”Care înțeapă; Care împunge; Care pișcă: Necaz; Amărăciune”; cf. rom. din; țăruș; tărie ”alcool”; a ciurui; alban. ter ”taur”; rom. țânțar; țandără; tontoroi; țintaură (Centaurium erythraea)- plantă ce se mai numește și potroacă, potrocea, fierea-pământului etc.  O variantă pentru Tenthereus era TANTALOS, de unde româna a l-a moștenit pe Tândală, iar Grecii au creat mitul cu regele traco-lydian Tantalos, care I-ar fi mâniat pe Zei, pedepsit veșnic cu o sete și o foame cumplită.

     Toate denumirile și întâmplările din Dacia au fost preluate și interpretate de ”Noul Testament” al creștinilor. Astfel, Iuda l-ar fi vândut pe Iisus Christos, trădare pentru care a primit treizeici de arginți. Asta pentru că TEN-THEREUS însemna și ”Zece de Trei Ori; Treizeci”; cf. engl. ten, germ. zehn ”zece”; rom. trei; troiță; latin. tertio ”de trei ori”. Tot în tradiția creștină se spune despre Caiafa că era ginerele lui Ana, amândoi fiind prigonitorii lui Iisus. Dar și albaneza, limbă tracică, are, de la TENTHEREUS, dhender ”ginere”!
     Din toate acestea se poate înțelege de ce primii creștini au fost acuzați de adversari că s-au inspirat din religia Geților. Astfel, într-o polemică, Sfântul Origenes scrie: ”Apoi, fiindcă (noi, creștinii - n.n.) cinstim pe cel prins și mort, cum spune Celsus, el crede că noi am făcut la fel ca Geții care cinstesc pe Zalmoxis”.
     În general, apele sunt populate de pești. Dar, după regimul alimentar, ei se împart în carnivori sau răpitori, cu regim vegetal și cu regim mixt. De aceea, peștele răpitor a ajuns să-l simbolizeze pe Iuda, ”Cel din Apă”, iar în argoul francez, poisson ”pește” mai înseamnă și ”proxenet; codoș”, calchiat și în română.

     Pe mai multe coifuri getice, Apollon-Zalmoxis este simbolizat de un vultur, care ține în clonț un pește, iar în ghiare, un porc. Desigur, peștele îl simbolizează pe trădătorul Iuda, ”Cel din Apă”. La rându-i, porcul îl simbolizează pe PYTHA GORAS ”Animal Gras; Rău (Boală) care (se) umflă; Dobitoc Primejdios”; cf. rom. vită; boaită; gras; gros; cursă ”capcană”; podagră ”gută, boală care se manifestă prin umflături ale articulațiilor, însoțite de dureri violente”. Acest Pythagoras era regele Scyților, care stăpâneau și ținutul natal al lui Apollon-Zalmoxis. Pentru că o vreme voinicul a fost și el unul dintre supușii lui Pythagoras, Grecii au scornit legenda după care Zeul Geților ar fi fost ”sclavul” filosofului omonim cu căpetenia scythă!!!
     Cum am văzut în unele episoade ale ”Istoriei secrete”, Apollon-Zalmoxis a înviat și a eliberat Dacia, alungându-i pe venetici.

     Împărțirea de către Geto-Daci a peștilor în buni și răi se vede și pe gemma de onix descoperită la Potaissa, astăzi Turda. Pe gemă, termenul ICHOYS înseamnă ”Prevestirea; Vestea; Ecoul”, dar citit ICHTYS înseamnă ”Pește”, simbolul lui Iisus în creștinismul primar, preluat de la simbolul lui Apollon. Așadar, acesta era ”Peștele Bun (Curat)”, și de aceea în unele posturi Românii primesc și astăzi dezlegare la pește, care la strămoșii noștri va fi fost nerăpitor.
     Imaginea de pe gemma de la Potaissa trimite clar la întâmplările din balada ”Miorița”. Tânărul poartă o oaie pe umeri, ca să se știe că era păstor, iar alături de el se află Mioara care-i vestește primejdia din partea celor doi: unul este Iuda, care cade în apă, iar celălalt este Pythagora, înfățișat ca animal fantastic.
     După toate cele de mai la deal, pot fi înțelese unele tradiții românești referitoare la ”Cel-din-Apă”. În basmul ”Dănilă Prepeleac” de Ion Creangă, dar și în alte povești, se spune că în fundul apelor sunt o groază de draci. Dar ei nu stau liniștiți în ape, ci îi pândesc pe oameni și corăbiile sau bărcile lor, încercând să le facă rău, chiar să-i omoare. Dracii dau cârcei înotătorilor și tot ei scufundă corăbiile și bărcile. Totuși, oamenii isteți reușesc să-i păcălească pe diavoli și chiar să-i pedepsească.

     Având puteri nelimitate, Cei-din-Apă sunt chemați de fetele îndrăgostite, ca să le ajute să pună mâna pe voinicul dorit. Astfel, se ia o vergea de sânger, căci numai aceasta e bună, și se merge pe la începutul nopții la o baltă din apropierea unei fântâni. Cu descântătoarea trebuie să fie și fata pentru care se cheamă dracul, ca să facă de dată. Cu vergeaua se bate balta și se spune acest descântec de nouă ori:
Să ieși duh necurat
Și să te duci
La data fetii acesteia!
Că eu nu bat apa aceasta,
Ci bat pe dracul;
Dracul să bată data me,
Să meargă-n lume și-n țară
Nouăzeci și nouă de hotară,
Până unde o găsi data me,
Alinată
Și așezată,
Și nu-i da stare,
Nici alinare,
Și nu-i da cină,
Nici hodină,
Numai la mine să vină,
Să-și ia gândul de la tată-său
Și de la mamă-sa,
De la frați
Și de la surori!
La mine să nu gândească
Până nu vine să mă pețească!

     Moș Apeș și ai lui sunt invocați și pentru potolirea dușmanilor:
Tu, Moș Apeș,
Ai să ieși,
Dar n-ai să mai ieși tu,
Ci să iasă băieții tăi,
Să iasă archirăii tăi,
Să-i faci slujitorii mei!
Să se ducă la trebunal,
La judecătorie,
Toate să le-mblânzească,
Să le potolească,
Să le spărgăluiască!
Că dacă slujba mi-oi face-o,
Eu ție ți-oi da
Un cal înfrânat,
Cum e bun de-ncălicat.
Eu ție ți-oi mai da
Încă și ce mi-oi mai cere,
Numai fă ce-ți stă-n putere!
     Cum zice Românul, te faci frate cu dracul până treci puntea!

                                                                                       Adrian Bucurescu

          Acuz zombii!

Vreți să îmbrăcați Adevărul
în cămașă de forță!
Vreți să mă faceți lumânare umilă,
dar eu sunt Torță!

                            Cel Cenzurat

          Evenimente cosmice

Erupția cromosferică
a Soarelui-Tarelui
înviorează
stratul ionosferic D,
în vreme ce
undele hertziene
și undele lungi
răgușesc
sau chiar amuțesc.
Pe Lună,
un ucigaș își șterge
cuțitul de sânge
în nisipul cel alb.
Pe Venus,
în toate altarele
ard mii de lumânări.
Îngerii își trag vizierele
și plonjează în nadirul verde.
La stâna din Munții Carpați,
baciul și ciobanii își fac cruce.
În cimitirul din luncă,
morții șușotesc și se împielițează,
gătindu-se de înviere.


                        Adrian Bucurescu

Alunul, arbustul lui Zalmoxis

          Mitologie daco-română

     În mitofolclorul românesc, alunul este un arbust fermecat. Denumirea geto-dacică de APOLLON, ca Însuși Zeul Luminii, vădește că avea un rol de frunte în datinile Daciei. De altminteri, AP OLLON se traduce și prin ”Care ocrotește; Care apără; Cel Fast”; cf. latin. ab ”de la; din”; rom. alin; a alina. Așadar, APOLLON era ”Ocrotitorul; Apărătorul”; cf. rom. oblon. Legătura între Zeu și arbust va fi lămurită mai la vale. Amândoi Gemenii Divini, Apollon și Artemis, se mai numeau și ZALMOXIS, semnul Lor fiind Svastica, alcătuită din doi de Z, litera inițială.
     Alunul (Corylus avellana), căruia Românii îi mai spun și tufă, este un arbust din familia Betulacee și crește prin tufișuri și păduri. A avut și mai are foarte multe întrebuințări magice, medicale și casnice. Lemnul frumos, elastic și ușor, se folosește pentru cozi de unelte. Cu crengi despicate se cercuiesc și pereții caselor de lemn, iar din nuiele desfăcute în fâșii se fac coșuri. Ca lemn de foc, arde foarte iute, cu o mare putere calorică și dă un mangal de bună calitate. Din alun se mai meșteresc diferite obiecte casnice și de uz personal: furci de tors, bâte, fluiere etc. Fructele, comestibile, conțin amidon, zahăr și sunt întrebuințate dulcețuri și produse de patiserie. Scoarța și frunzele conțin tanin, ulei eteric și quercitină.
     Alunul era foarte întrebuințat în medicina tradițională românească. Astfel, cu un bețigaș de alun verde, înfierbântat în spuză, se ardeau păduceii de pe talpă. Împotriva bubelor dulci, eczemelor și pecinginei se întrebuința seva ce iese prin capetele verzi, când sunt puse pe foc, ori se spălau cu decoctul din coajă și din frunze. Prin județul Brăila, alunele se pisau, se puneau în rachiu de drojdie cald, amestecat cu untdelemn, și se dădeau împotriva vătămăturii. Prin unele ținuturi ale Moldovei, se făceau copiilor slăbănogi băi de alun, ca să se întărească. Prin Vâlcea, ceaiul din floare de alun se întrebuința în boli de piept. Cu alune arse și muc de lumânare de seu se ungeau copiii pe sprâncene, ca să le crească mari și negre.

     În descântece, alunul este invocat mai ales împotriva șerpilor. Astfel, împotriva mușcăturii de șarpe, femeia descântă cu o crenguță de alun, zicând:
S-a suit Gargalău într-un alun.
Alunul s-a uscat
Și Gargalăul a crăpat
Și N. s-a desumflat
Și a rămas curat,
Luminat,
Cum Dumnezeu l-a lăsat.
     Într-un descântec, șarpele este amenințat cu un băț de alun:
Codăule,
Ce stai pe ghizdurele
Trist și mâhnit?
Ori ai mușcat pe cineva?
Taci, proclete de câine,
Că eu oi lua un ban de argint
Și uin băț de alun,
Și te-oi lovi în cap
Și tu oi muri
Și N. s-a înzdrăveni!
     Într-un alt descântec, alunul este ”nașul șarpelui”:
Sfântă Troiță,
Pasăre pestriță
Calcă-n piatră.
Piatra a trăsnit,
Șarpele a plesnit
La un loc cu nașul,
Nașul-alunașul.

     Nu degeaba, în credințele românești, alunul ucide șarpele. La Geto-Daci, purtând același nume ca Zeul, zis astăzi și ”Cavalerul Trac”, arbustul i se substituia Acestuia, care doborâse un șarpe uriaș, adică un balaur. De multe ori, Apollon apare în basoreliefurile tracice ucigând acel șarpe blestemat.
     Puterea magică a alunului se vădește în multe alte credințe ale Românilor. De pildă, pentru a abate grindina, Solomonarii amenință norii cu un băț de alun și cu un topor, mânându-i spre păduri.
     Cu varga de alun se pot descoperi comorile și izvoarele subterane, căci vârful i se apleacă unde se află acestea. Steagul Călușarilor este susținut de obicei de o prăjină de alun. Colăcerii, vorniceii sau vătășeii, care cheamă oaspeții la nuntă, poartă în multe locuri  bețe de alun, împodobite cu funde, basmale etc. Cu un băț de alun, lung de un stânjen, se spune că trebuie rupt pe furiș vârful de iarba-fiarelor. În Oltenia, din crengi de alun se fac bețișoarele cu care copiii pornesc la urat. În Banat, femeile fac focuri pentru morți, zise focurele sau luminușe, în curte sau la cimitir, cu surcele de alun.
     Cum spuneam mai la deal, acest arbust se numea în graiul geto-dacic APOLLON; cf. latin. abellana, avellana ”alună”. În românește, evoluția fonetică a termenului a fost așa: APOLLON > * AWOLLON > *AUOLON > ALUN.
     Să vedem acum și amănunte privind misterioasele legături între Zeu și alun. Când S-au născut Cei Doi Gemeni Divini, băiatului i s-a pus numele APOLLON, iar fetei, ARTEMIS sau DIANA. A POL LON însemna și ”Pui (Soi; Vlăstar; Neam) de Leu”; cf. rom. a - art. hot. adj.; pui; fel; arom. pulu ”pui”; latin. pullus ”micuț; pui de animal sau de plantă; vlăstar; ramură”; alban. bule ”mugure”; latin. leo, leonis, alban. luan ”leu”; latin. felinus ”felin; de pisică; de jder”.

     Sintagma A POL LON se mai tălmăcește și prin ”Cei Ocrotiți (Apărați; Salvați) de Leu; Sub Protecția Leoaicei”; cf. rom. a; ăi; văl; a înveli; latin. leo, leonis, alban. luan. Un grup statuar de bronz, descoperit la Năieni, județul Buzău, Îi reprezenta pe Maria, călare pe o leoaică, însoțită de Copiii EI,i, de-o parte și de alta. Unul dintre Ei a fost desprins din grup și a dispărut.
     Complicata limbă tracă mai avea un tâlc pentru A POL LON, anume ”În Cetatea (Fortăreața; Sălașul) Leoaicei  (Leoaicelor)”; cf. rom. a; latin. villa ”casă la țară; gospodărie la țară; fermă; conac”; alban. balle ”frontispiciu”;  grec. polis ”cetate; oraș”.
     Ei bine, acest ultim tâlc trimite tocmai la AMAZONES ”Amazoane”, care își avuseseră capitala exact pe locul unde Maria I-a născut pe Gemenii Cerești, pe malul de Apus al lacului SARATOKOS, actualmente Sărățuica. O vestită regină a lor a fost LEUK IPPE ”Slăvita (Admirata; Admirabila) Leoaică; Slăvita (Admirata) de Leoaice; Conducătoarea (Doamna) Leoaicelor”; cf. rom. leoaică; ava ”titlu onorific al membrilor clerului monastic”; Eva, Iova (mit.); latin. abbas ”abate; egumen”;
     Nu-i alt chip, povestea trebuie lungită. De altminteri, acest blog este și unul de inițiere.
     Așadar, cum am scris și în serialul ”Istoria Atlanților”, Amazoanele se închinau Soarelui, iar vecinii lor din dreapta Dunării, la Lună. Din unirea celor două popoare a rezultat prima federație din lume, dezvoltată ulterior în Imperiul Atlant. Lasă că AT LAN TIS se mai tălmăcea și ”Cu Putere de Lei”; cf. latin. ad ”de la”; leo, leonis; alban. luan; rom. des; tisă ”arbore cu lemnul foarte tare”; Tisa (râu); latin. athleta ”atlet”.
     Cum s-a văzut în serialul ”Istoria Atlanților”, Egiptul era al optulea regat din Imperiu, adorând aceleași divinități ca primul regat, ce-și avea centrul la Nordul Dunării de Jos. În acest chip, LEUKIPPE a devenit la Egipteni Zeița Sekhmet ”Cea Puternică”, divinitate luptătoare a Egiptului de Sus. Este descrisă ca având trăsături de leu, cel mai crud prădător cunoscut de Egipteni.

     De la demnitatea reginei Leukippe de Mare Preoteasă a Soarelui, Sekhmet era considerată fiica lui Ra, Zeul Solar. Se spunea că este respirația de foc a Ochiului lui Ra. Era văzută ca protectoare a faraonului, fiind cea care îl îndruma în război.
     Dar să ne întoarcem la divinitățile trace. A POL LON se mai traduce și prin ”Cel cu Plete  Strălucitoare; Cel cu Coamă Bogată; Cel căruia îi crește Părul”; cf. rom. a; băl ”alb; de culoare deschisă”; bălai; polei; fală; a se făli; foale; val; lână; blană. De la A POLLON ”Cu Blană” s-a creat legenda, transmisă de Porphyrius, că, la naștere, Zalmoxis a fost acoperit cu o blană, dar de... urs!
     În fine, acum se lămurește de ce și alunului i-au zis Geto-Dacii A POLLON ”Cu Peri; Cu Perișori; Cu Firișoare”; cf. rom. a; blană; latin. pollen ”polen; fruntea făinii; făină fină; praf de făină; praf fin; pulbere”. Ei bine, mugurii alunului sunt și ei acoperiți cu peri fini, fiind numiți popular mâțișori, adică ”pufoși”. Nu doar atât: fața dorsală a frunzelor arbustului este și ea acoperită cu peri. Iată de ce Geto-Dacii i-au zis și alunului APOLLON!

                                                                                                                    Adrian Bucurescu