Mitologie românească
Tracii nu făceau o distincție limpede între năluci, vedenii, himere ori stafii, și le credeau, după împrejurări, bune sau rele. Într-o inscripție în versuri, de pe o piatră de marmură descoperită ruinele cetății getice de la Cioroiu Nou, comuna Cioroiași, județul Dolj, se pomenește de o vedenie pe care a avut-o cel care a ridicat monumentul:
OPELLIUS
IMAXIMUS
ANTAN ENSI
U MI
ERCULI
ENSI
UMEXI
O TOP O SUI
Tălmăcirea: Strălucitoare vedenie: Înainte îngerii mi s-au arătat. Îngerii pe cei curați în sus îi ridicau.
În mitofolclorul românesc, năluca este o ființă fantastică, imaginară, o arătare. Alteori, o imagine fugară și înșelătoare, închipuire deșartă, iluzie sau himeră. Năluci li se mai spune și strigoilor și stafiilor.
Năluca tulbură somnul copiilor, provocându-le vise urâte, înspăimântându-i, și atunci e confundată cu Muma Pădurii. Pentru a o alunga, o descântătoare ia copilul, îl atinge ușor cu capul de pereți, în pieziș, adică în peretele de Apus, apoi în cel de Răsărit, apoi în cel de Miazănoapte și apoi în cel de Miazăzi, zicând:
La Apus:
- Fugi, părete de părete,
De la N., să nu-l înspăimântezi,
Să nu-l dășteptezi!
La Răsărit:
- Fugi, părete de părete,
De la N., să nu se sperie,
Să nu se mai dăștepte!
La Miazănoapte:
- Fugi, Lucă de Nălucă,
De la N., să nu te-arăți,
Să nu-l sperii,
Să nu-l dășteptezi,
Ca să nu țipe!
Tot așa și la Miazăzi.
Una dintre năluci este Bâja, ființă rea, care se ascunde în foc. Bau-Baul are înfățișare de lup, al cărui urlet îl imită. Băbâcul, Băbălâcul ori Bălăuca sau Băbăluca este o ființă urâtă și rea, având darul de a se face mică de tot și de a se vârî în toate lucrurile și ființele, chiar și în copiii răi. Bâca dă brânci copiilor să cadă jos din pat, de pe trepte și chiar pe loc neted. Bodaia e Dracul, care sperie și ia copiii. Bolea e un soi de spiriduș, care gâdilă copiii.
Merge Bolea pe-ici, pe ici,
Și face hap-hap de ici,
spun mamele, gâdilând copiii și apucându-i de nas sau de urechi.
În descântece, Borza este descrisă astfel:
Borză îmbrozată,
Borză blestemată,
Cu dinții rânjiți,
Cu ochii beliți,
Cu urechea dăbălată,
Cu gura căscată,
Cu mâni crăpăcioase,
Cu mâni flocotoase (...).
Cu intenții înfricoșătoare, Borza se arată unei fete:
Ca s-o spăimântez,
S-o înfierbântez
Și s-o înfiorez,
Să mi-o îngrozesc,
S-o sfărm, s-o zdrobesc,
Sângele să-l beau,
Viața să i-o iau,
Carnea să-i mănânc,
Viața să i-o sting.
Caul sau Caua are înfățișarea stranie a unui animal, care-și poate schimba graiul și fața, ca să sperie copiii. El poate să-și lungească trupul, și atunci copiii văd o arătare lungă, fără început și fără sfârșit, și care, întinzând o mână de negură, îi poate smulge de lângă ușă și să-i ducă în țara lui, unde-i chinuie sau îi pune la îngrășat, ca să-i mănânce.
Caua are și un cântec:
Merge Caua pe perete
Și mănâncă șapte fete.
Didiul este un moșneag cețos, care îngheață totul în calea lui. Cu el se sperie copiii, ca să nu iasă în gerul de afară. O nălucă este și Goța, Goața, Gaga sau Goga, o babă cu dinții de lână, care trăiește de când lumea și strânge copiii care plâng, în sacul ei imens. Copiii mai sunt speriați și cu Bătrânul, Gagul, Țiganul, Moșul, Turcul și cu mulți alții.
O nălucă este și Moima, pe care mamele o alungă cu un astfel de descântec:
Moimă moimată,
Cată de-ndăraptă,
Că de nu-i îndărăpta,
Din vârv până-n rădăcină,
Tot te fac țară și fărină!
Cu bani de argint încongiura-te-oi
Și-napoi îndărăpta-te-oi!
Uneori, nălucile apar mai multe deodată, ca în acest descântec:
Fugi, Nălucă,
Din prelucă,
Că te-ating cu astă furcă!
Și tu, Nadol,
Din răzor,
Că te-ating cu ăst rășchitor!
Păsărică albă,
Codalbă,
La N. în culcuș ai venit.
L-ai frământat,
L-ai zdrobit.
Lasă-l pe N. curat,
Luminat,
Ca argintul strecurat,
Ca Soarele înseninat!
În arta românească modernă, cel care a imaginat cele mai impresionante Năluci, sub titlul de Himere, este marele sculptor Dimitrie Paciurea.
Adrian Bucurescu
