Censurosaurus antidacus

Istoria Atlanților

          Cucerirea Americii

     Fiul Soarelui

     În ordinea succesiunii a patru mari împărați atlanți, ulterior considerați Arhangheli, ultimul era A MA ZONES ”Cel mai Tânăr; Cel mai Plăcut”; cf. rom. a - art. adj.; mai (adv.); mie (nr.); alban. me ”încă; mai”; rom. june; zână; alban. zonje ”doamnă”; germ. schon ”frumos”; rom. mezin; magiun. Sintagma A MA ZONES se traduce și prin ”Cel mai Puternic (Intens; Întins; Larg; Umflat)”; cf. rom. a; mai; alban. me; rom. sân ”golf; piept; țâță”; latin. zona ”cingătoare; centură; brâu; șerpar; pungă de bani; dungă, fâșie circulară pe o piatră prețioasă”; alban. zenie ”cuprindere”; MEZEANOI - trib tracic; rom. a mișuna.
    Fiind ultimul din succesiunea sacră, i s-a atribuit și ultimul anotimp din calendarul atlant, Toamna, și, în același sens, ultimul pătrar, adică Amurgul Zilei, patronând până la Miezul Nopții, căci A MA ZONES mai însemna și ”Soarele la Apogeu”; cf. rom. a; mai; alban. me; germ. Son, engl. Sun ”Soare”. De aceea, acest Arhanghel era și Domnul Apusului (Asfințitului).
     Cum limba atlantă era plină de omonime, sinonime și paronime, AMA ZONES mai însemna și ”Din (cu) Mamă Preoteasă; Care cinstește (îndrăgește) Soarele”; cf. rom. îmă (arh.) ”mamă”; alban. eme ”mamă”; rom. zână; germ. Son, engl. Sun ”Soare”. De aici, se vede că acest principe era fiul împărătesei ARIADNE, Mare Preoteasă a Soarelui. La Atlanți, Soarele era de genul feminin, cum este și astăzi la popoarele germanice. Din această situație, vechii Greci au (re-)creat mitul lui PHAETHON, fiu al lui HELIOS, Zeul Soarelui; cf. grec. phaethon ”strălucitor”.  Astfel, printre alte isprăvi, lui Phaeton i s-a atribuit, la un moment dat, conducerea Carului Solar.

     De aici, în atlantă, ulterior în tracă, acest Arhanghel a mai fost numit și SAR PEDON ”Ivit (Apărut) din Soare”; cf. rom. Soare; vedenie.
     Această traducere mai dovedește și că prințul s-a născut la HELIS ”Solar”, unde tatăl său, împăratul Dionysos, mutase capitala Imperiului Atlant, adică pe locul unde astăzi se află ruinele cetății getice HELIS; cf. grec. Helios - Zeul Soarelui. Mai târziu, un erou traco-lykian, sosit în ajutorul Troienilor, a purtat și el numele de Sarpedon.

     De la Ialomița la Amazon

     S-AR PEDON se mai traduce și prin ”Ca Aurul de Strălucitor (Minunat); Care se vede (arată) ca Aurul”; cf. rom. să; aur; alban. ar ”aur”; rom. vedenie”. Sintagma este sinonimă cu NAP ARIS; cf. alban. nef ”naos”; latin. novus ”nou; neobișnuit; nemaiîntâlnit; extraordinar”; slav. nebo ”cer”; rom. aur; alban. ar. NAPARIS era Râul Sacru al Atlanților, ulterior al Geților. Se mai numea și AUR UMETTI, însemnând tot ”Ca Aurul de Strălucitor”; cf. rom. aur; omăt.
     Pas cu pas, se vădește că Strălucitorul ca Aurul se născuse și crescuse la Helis, cetatea de pe malul drept al Ialomiței, unde Dionysos, tatăl său, mutase capitala Imperiului Atlant.
     De mult ar fi trebuit să dea de gândit numele marelui fluviu american, Amazon, prea potrivindu-se cu cel al celebrelor AMAZONES, care, cum am mai scris în acest serial, își aveau capitala în preajma râului Naparis. Fie că, la sosirea pe țărmul american, uriașul fluviu a primit numele de la cel mai tânăr împărat, fie că i s-a zis, grație măreției sale, A MA ZONES ”Cel mai Puternic; Cel mai Întins”, denumirea rămâne europeană
     Revenind, SARPE DON se mai tălmăcește și prin ”Șarpele de pe Colină”; cf. rom. șarpe; alban. tun ”muche”; franc. dune, ital. duna, oland. dune ”colină”. Altă pronunție duce la SAR PEDON ”Văzut de Sus”; cf. rom. a sări; șură; vedenie. Exact așa se prezintă misteriosul șarpe întrupat pe un gorgan din ținutul Adams, statul nord-american Ohio!

     Desigur, nu întâmplător, și Piscului Crăsanilor, unde se afla cetatea natală a lui SARPEDON, i se mai spune și Colina Șarpelui, căci, privită dinspre Nord, din lunca Ialomiței, aceasta arată ca un șarpe.
   

     Primul Quetzalcoatl

     Acum câțiva ani, aflându-mă la Los Angeles, am întrebat în stânga și în dreapta de unde vine denumirea Californiei și nimeni de pe-acolo n-a știut să-mi răspundă. Am găsit însă două nume de familie europene, care m-au pus pe gânduri: rom. Calboreanu și latin. Calpurnius.
     M-am tot gândit și răzgândit, și iar m-am gândit, și iată la ce tălmăcire am ajuns: CALIFOR NIA ”Șarpele Strălucitor (Minunat); Șarpele Luminos (Luminat; Inteligent); Șarpele din Răsărit (Zori); Șarpele de Sus; Șarpele Plutitor (Zburător)”; cf. latin. coluber ”șarpe; viperă”; rom. nea; nai; noi ”picuri de rouă; stropi de apă pe roata morii; apă neîncepută; zori”; naie ”corabie; barcă; luntre”; latin. no ”a înota; a naviga; a pluti; a zbura”; grec. noia ”minte; spirit; inteligență”. Dar toate aceste tâlcuri duc la Însuși Quetzalcoatl, Zeul Suprem al Aztecilor!

     De obicei, QUETZAL COATL este tradus prin ”Șarpele cu Pene (de Quetzal)”, quetzal fiind o pasăre cu un penaj viu colorat. Noi, Românii, ne putem gândi că o pasăre zboară, că plutește, că e pe sus (deasupra); cf. rom. a se cățăra; huzur; a huzuri; căciulă; a cuceri; Cozla - un munte. Totodată, lexemele atlanto-europene  pentru COATL ”Șarpe” sunt rom. cutră și latin. Hydra - șarpe monstruos, cu șapte capete, deci un balaur!

     Dar nu este oare acest șarpe-balaur drapelul de luptă al Geto-Dacilor? Înseamnă că și Zeul Quetzalcoatl și steagul strămoșilor noștri sunt mult mai vechi decât se crede îndeobște, și că, de-a lungul mileniilor, au suferit mai multe interpretări.

     Venit pe continentul american dinspre Răsărit, primul Quetzalcoatl a fost considerat de băștinași ca Zeu al Luminii Zorilor, și, în această calitate, purta titlul de TLAHUIZCALPANTECUHTLI, adică ”Stăpânul Stelei Zorilor”.
     Toate aceste titluri ale primului Quetzalcoatl i-au fost atribuite ulterior, de către Azteci, altui mare împărat, dar care a domnit pe la anul 1.000 e.n. Îi va veni rândul și acestuia, în serialul ”Istoria Atlanților”. Până atunci, mai sunt de remarcat și alte sonuri europene moștenite de America, de pildă KU KULKAN, un titlu al aceluiași prim Quetzalcoatl, la Mayași, însemnând cu siguranță ”Cel mai Mare (Înalt; Lat);  Cel mai Puternic (Valoros)”; cf. rom. cu; ca; GLYCON - divinitate, reprezentată de o statuetă descoperită la Tomis, cu trup de șarpe, cu plete și cu bot de cervideu; rom. găligan; calcan ”partea superioară a unei clădiri; un pește lat, din Marea Neagră”; gologan.
     Vom vedea, în următorul episod, ce multe alte lexeme duc la descoperirea Americii de către Atlanți, cu câteva milenii înainte de Vikingi și de Columb! Până atunci, să ne gândim la Mississippi, marele fluviu nord-american și la neamul illyro-tracic, emigrat în Sudul Italiei, zis MESSAPI, adică ”De-a Lungul Apei; Peste Apă; Apă Multă (Mare)”; cf. rom. moș; alban. moshe ”vârstă”; rom. apă; nisip.
     Să ne gândim și la Caraibe, regiune a Americilor, constând din Marea Caraiebelor, insulele sale și coastele înconjurătoare! COROEBE este numele unui luptător trac, sosit în ajutorul Troienilor. Iată cum se traduce acest nume: CO RO EBE ”Cel de deasupra Apei; Cel cu (de; din; pe) Apă”; cf. rom. cu; re-; alban. re ”nor”; rom. apă; lat. rivus ”râu; val”; rus. rîba ”pește”; rom. corabie; carafă; crap; grec. Corfu - insulă în Marea Ionică.
     Se vădește, inclusiv prin documente, că, până în  anul 3.000 î.e.n., Atlanții chiar au descoperit și cucerit America!

     Fețele Palide

     În miturile amerindiene, Quetzalcoatl este descris ca un European, cu fața albă, părul blond și cu barbă. Este limpede că imaginea Zeului care i-a părăsit pe Azteci, plecând spre Răsărit, aparține de fapt primului cu acest nume, cel care a descoperit și cucerit America.

     Ne amintim cu toții, din cărți și din filme, că ”Pieile Roșii” îi numeau pe Europeni ”Fețe Palide”. Ei bine, limba română a moștenit din S-AR PEDON ”Cel care strălucește (arată) ca Aurul”, adjectivul sarbăd, cu varianta salbăd, care înseamnă ”palid”. În ”Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie”, apare și expresia ”cu fețele salbede”, care înseamnă ”cu fețele palide”.
     Așadar, cu milenii înainte de Cristofor Columb, tot așa li s-a spus și primilor albi, veniți în America: Fețe Palide.
     Quod erat demonstrandum.


                                                                                                                    Adrian Bucurescu

          Revelație cu privighetori, mierle și ciori

     Azi m-am înapoiat de la țară. Curtea mea de acolo ar trebui să fie un colț de Rai. Grădina încă mai e plină de flori, și e străjuită de tot soiul de arbori și arbuști. Aerul este curat. Astă noapte, mi-au cântat privighetorile. Spre zori, s-au pornit și mierlele. O adevărată desfătare de sonuri!
     Miracolul nu a mai durat mult. Rând pe rând, au început și ciorile ”să cânte”, de s-a ales praful de divinul concert. În curând, tot satul vuia de croncăneli și cârâieli. Abia de se mai auzeau melodiile privighetorilor și mierlelor.
     Am avut astfel o revelație. Privighetorile, mierlele și alte înzestrate cântătoare înaripate sunt cenzurate permanent de ciori, așa cum sunt și cei, tot mai rari, care râvnesc la limpezime, la cele mai înălțătoare stări sufletești, la comportament de îngeri. Lesne de ghicit cine sunt ciorile lumii de astăzi: ratații, semidocții, hrăpăreții, falsele vedete, aroganții, toți proștii din lume, care vor neapărat să se impună publicului. Zi și noapte, la televizor, la radio, pe internet ne bombardează, ba cu știri depresive, ba cu distracții non-stop, cu concursuri de doi bani și, mai ales cu reclame ce par adresate întotdeauna unor handicapați mintal, uneori într-o engleză de baltă, alteori cu barbarisme care jignesc divina limbă română. Este un cor infernal, ce pare că nu se mai oprește. Despre discursurile politicienilor, mai bine nu mai scriu, căci îmi vine să vărs.
     Nu e voie să împuști ciorile. Dar e permis să vânezi gâște și rațe sălbatice, prepelițe, turturele, fazani etc. Și caii se împușcă, nu-i așa? Aceasta este ”corectitudinea politică”; blestemați fie cei care au născocit-o și cei care o practică! Am scăpat (?) de comunism, ca să dăm de ăștia, și mai ai dracului!
    În fine. La plecare, am văzut lunca Ialomiței năpădită de genuni de maci. Și parcă mi-a mai trecut. Totuși, și macii sunt așa de trecători!
     M-am săturat de ciori! Aș vrea să găsesc un colț pe această planetă, unde să cânte doar privighetorile și mierlele, iar pe deasupra câmpurilor pline de maci să zboare lebede. Dacă nu, vreau o altă planetă, cât mai apropiată de Rai!

                                                                                                                Adrian Bucurescu

          Stenahorie

Mă urcai pe dunga verii într-o doară,
Ca malinconia să nu mă mai doară.
Totuși, vara, chiar de-i aurie,
Inima mi-apasă de stenahorie.

Nalți sunt munții, larg e Bărăganul,
Azurie-i Marea și vânjos e lanul.
Evghenită-i țara, evghenit sunt eu,
Boierit cândva de zodia de Leu.

Bieții mei țărani, ce m-ați precedat,
Datinile voastre eu nu le-am uitat.
Chiar de aș ajunge împărat sau rege,
Eu norocu-acela nu l-ași înțelege,

Căci, în zori, grăi-m-aș  la argați:
- Hei, flăcăi, îndată sapa să mi-o dați!


                                      Adrian Bucurescu

Pisica

   

          Mitologie românească

     În câteva texte de pe tăblițele de la Sinaia, viteazul rege Buerebuistas este poreclit VISICA ”Pisica”. Cuvântul vine de la VI SICA, având mai multe tâlcuri: ”Cu (în; la; pe) Vârf; Care înțeapă; Care taie; Care zgârie”; cf. rom. va; dac. SICA ”sabie”; șagă; alban. suke ”colină; movilă”; rom. pisică; a pișca.
    În limba tracă, pisica avea mai multe denumiri, printre care: KO TYOS ”Care zgârie”; cf. rom. ca; tăiș; cotoi; cotoșman; latin. catta ”pisică”; MEDA și MEDON ”Alintare; Lingușire; Adulare”; cf. rom. mâță; mită; a mitui; mătanie; motan; MARTIN ”Curățenie; Strălucire; Căldură”; cf. rom. mărgean; merdenea; mârtan ”motan”.
     Din toate aceste denumiri, mitologia românească are atitudini contradictorii privind pisica, considerând-o când binevoitoare, când răutăcioasă. E posibil ca unele rezerve față de ea să se datoreze și pisicii sălbatice, un animal de talie și greutate mai mare, cu coada scurtă, stufoasă la capăt, crud și temerar când își atacă prada - pui de ciută, veverițe și altele - sau când se apără de un câine, care, dacă e singur nu are nicio șansă de izbândă, sau chiar de un om, pe care îl rănește sau îl amenință. Ea seamănă cu un lynx sau cu un tigru mic. În credințele Geto-Dacilor, unele divinități se prefăceau în pisică, și Însăși Zeița Artemis, care era și Patroana Vânătorii, se prefăcea în pisică sălbatică, Uneori, Ea călătorea într-un car fermecat, tras de pisici. Suratele Zeiței o însoțeau călărind pe motani. De aceea, la strămoșii noștri, ca și la alte popoare antice, pisica era considerată animal sacru și era interzis să fie ucisă. Ea este foarte atașată de casă, și, grație frumuseții sale, mult îndrăgită de oameni.

     Altminteri, vrăjitorii și vrăjitoarele din Evul Mediu preferau pisicile, mai ales cele negre, pentru a-i însoți în blestemății, inclusiv la sărbătorile lor conduse de diavoli. Zapisul cu dracul se încheia prin amprenta pusă de laba unei pisici pe trupul celui ce făcea jurământul. Martorul care supraveghea această ceremonie era adeseori o pisică neagră. Unele vrăjitoare pretindeau că, ungându-se cu o alifie extrasă din ierburi în noaptea Sfântului Ion Botezătorul sau la Înălțare, se prefac în pisici. De aceea, cei care credeau că sunt loviți de vrăji rele ardeau pisicile de vii!

     Interesant este că există și o rasă de pisici românească. Astfel, Brehm, unul dintre întemeietorii zoologiei moderne, declara în anul 1869: ”Pisica domestică decât un număr redus de rase și de varietăți, în total opt: pisica de Angora, pisica de Man, pisica chineză și alte varietăți: pisica cenușie, pisica Khorassan din Persia, pisica din România, pisica roșie din Tobolsk și pisica roșie și albastră de la Capul Verde”.

     Apariția pisicii pe pământ este pusă de mitofolclorul românesc pe seama Potopului. Astfel, se spune că Dracul, în loc să fie fericit și să-L slăvească pe Dumnezeu că nu s-a înecat și că a scăpat de Potop, s-a apucat de făcut năzdrăvănii în corabia lui Noe. Pripit, cum este de multe ori, Necuratul vroia să-I facă în ciudă Împăratului Ceresc, și, fără să-i treacă prin cap că s-ar putea îneca și el, încerca să-i înece corabia lui Noe. Așa că s-a apucat de făcut șoareci, care s-au înmulțit destul de repede și au început să roadă lemnul corăbiei. Ar fi găurit lesne arca, dacă Noe n-ar fi descoperit isprava lor. Înfuriindu-se și neavând cu ce da după ei, și-a scos năframa și a aruncat-o asupra lor. Cum a căzut, năframa s-a și prefăcut în pisică  și pentru că Noe o azvârlise cu gândul să scape de șoareci, mâța s-a repezit și a făcut măcel printre ei. De-abia a scăpat o pereche, ascunzându-se în fundul corăbiei, în fânul pentru vite. Și, de atunci, pisica, de cum vede un șoarece, îl și ucide. Din acest motiv, ea este considerată vietate benefică, aducătoare de noroc, năzdrăvană și chiar plăcută lui Dumnezeu.
     Pe de altă parte, pentru că șoarecii au fost făcuți de Dracul, se credea că, mâncându-i, pisica se umple și ea de duh diavolesc. O legendă spune că Ucigă-l-Toaca iese din mâță din perii ei, în chip de scântei: ”Și, de atunci, mâța prinde șoareci și-i mănâncă, iar când o freci pe spate, lasă scântei. Din Satana, în mâță au rămas numai ochi și scântei; de-aia strălucesc ochii mâței noaptea, ca la Dracul”.

     Dușmănia pisicii cu câinele este proverbială. Din pricina credințelor contradictorii, ea nu inspiră prea multă încredere. De aceea, femeile cu frica lui Dumnezeu evită s-o invoce direct, amintind-o în descântece cu totul întâmplător:

Atunci să te mai coci,
Când și-o pune mâța conci!
Atunci să te mai faci bătătură, 
Când și-o pune mârtanul căciulă!

                         *
                     *     *

Nu umfla ca ogarul,
Nu mușca ca șarpele,
Nu zgrăbăla ca mâțul,
Nu urla ca lupul!

                         *
                     *      *

Să te duci,
Să te tot duci,
Unde popa nu toacă,
Unde fata nu joacă,
Unde cocoșii nu cântă,
Unde vaca nu zbeară,
Unde mâța nu mormăiește!

     Poate că tot din pricina locului ei ambiguu în viața omului, pisica are un rol tragi-comic într-o parodie ialomițeană după Plugușor:
S-a sculat Traian Bănică
Și-a-ncălecat pe pisică,
Și-o bătea cu făcălețul,
Ca să spuie Plugulețul.
     Persistă încă misterul asupra expresiei prins cu mâța în sac.

     Pisica nu a fost trecută cu vederea de proverbele populare românești. Iată câteva din ele:
Pisica, cum o dai, tot în picioare cade.
Când ai pisică bătrână, șoarecii-n casă-și fac stână.
Unde sunt nouă fete, moare pisica de sete.
Cine se judecă adeseori pierde un bou și câștigă o pisică.
A poruncit câinelui, și câinele, pisicii, și pisica, șoarecelui, și șoarecele de coadă și-a atârnat porunca.
Pisica cu clopoței nu prinde șoareci.
Cu papucii în picioare nu prinde pisica șoarecele.
Pisica blândă zgârie rău.
Ce naște din pisică șoareci mănâncă.
De frică, îi pare cușma pisică.
Unde nu e pisică, șoarecii steag ridică.
Când pisica nu-i acasă, joacă șoarecii pe masă.
     Pisica este destul de sugestiv descrisă în ghicitori:
Are blana mătăsoasă,
La căldură, toarce-n casă,
La lăbuțe-are gheruțe,
Stau ascunse în pernuțe.
                *
            *      *
Toarce lelea-ncetișor,
Fără furcă și fuios.
Oare cine-i?
Poți ghici?
               *
           *      *
Care-i mătăsosul
Ce păzește focul
Și-și spală cojocul?
Poți ghici?

                                                                                                        Adrian Bucurescu
     

Ferește-ne, Doamne, de secetă!

        

Creasta Nopții s-a pleoștit de zăduf.
Luna presară pe trestii puf.
O nagodă latră prelung prin stuf.
Seceta întrece orice năduf.

Însăși Nădejdea fierbe în pârjol.
Mai are oare Noaptea vreun rol?
Dar Ziua mai are ea vreo menire
În cumplita ei izvrătire?

Geaba au mai ieșit cu moaștele sfântului
Peste largi crăpăturile pământului.
În cimitir pe rând au luat foc
Cruci de lemn și de putred soroc.

De atâta pedeapsă câmpia  tace,
Soarele o taie și pielea îi desface.
Scheletul de hârburi n-o să-i mai scape.
Dar cine și unde să o îngroape?


                                       Adrian Bucurescu

Mărturii despre Traci

          Căsătoriile

     Fiecare se căsătorește cu trei și patru femei. Sunt unii care au treizeci de soții. Ei le folosesc ca pe niște sclave. Au legături trupești cu numeroase femei și se unesc cu ele pe rând. Femeia spală și servește pe bărbatul cu care a trăit. Cele mai multe, după împreunare, se culcă pe pământ. Dacă vreuna dintre femei este nemulțumită, părinții își pot lua înapoi fata, după ce restituie ceea ce au primit pentru ea. Căci oamenii își mărită fetele în schimbul unui preț. La moartea bărbatului, femeile sunt moștenite, întocmai ca și celelalte lucruri.

                                            Heraclit din Pont

     Așa suntem noi, Tracii toți, și mai ales Geții - mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă: nu suntem din cale afară de cumpătați. Niciunul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, și unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, oamenii din partea locului spun: bietul de el nu a fost însurat, n-a cunoscut iubirea.

                                            Menandru

     (...) la Traci era obiceiul să aibă mai multe femei, în așa fel ca de la multe femei să aibă mulți copii - iar obiceiul acesta se spune că își trage obârșia de la regele Doloncos, care a avut mulți copii de la multe femei.

                                            Arrian

     Fetele de măritat (la Traci) nu sunt date bărbaților de către părinți, ci în mod public sunt cumpărate spre a fi luate în căsătorie sau vândute (cu zestre). (Târgul) se face, într-un fel sau altul, după cum sunt de frumoase și de cinstite. Cele cinstite și frumoase au preț bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să le ia de soție.

                                            Pomponius Mela, Descrierea pământului

     (La Traci) femeile de măritat se duc la bărbați nu după hotărârea părinților, ci acelea care se disting prin frumusețe cer să fie vândute la mezat și, după ce li se îngăduie să se stabilească valoarea lor, se căsătoresc nu după obiceiuri, ci după prețurile oferite; iar cele năpăstuite din pricina urâțeniei lor își cumpără cu zestrea lor soții cu care se mărită.

                                           Solinus

     (Tracii Crestonai) pe fete nu le păzesc, ci le dau voie să aibă legături trupești cu bărbații care le plac. Își păzesc însă nevestele cu strășnicie, cumpărându-le cu mulți bani de la părinți.

                                           Herodot, Istorii

     La ei (la Geți) soția cea de-a doua este blândă și ia samă
     De copii mici din casă care sunt lipsiți de mamă,
     Și femeia cea cu zestre nu-i stăpână pe bărbat,
     Nici și-mperechează traiul cu vreun tânăr destrămat,
     Zestrea mare pentru dânșii e virtutea părintească.
     Ei iubirea și credința înfrânând pofta trupească,
     Căci păcatul adulteriul, cu îndemnu-i orbitor
     Se răscumpără cu moarte, după datinile lor.

                                           Horațiu, Ode

          Lămuriri

     Despre Traci, respectiv despre Geto-Daci, autorii antici au scris vrute și nevrute, unele adevărate, altele, mincinoase, fie din pură dușmănie, fie că nu le înțelegeau datinile. Păi, să nu fi vorbit Grecii, care nici nu considerau femeia om, despre cum o tratau alții!
     Deocamdată, nu avem de unde ști cât de extinsă era poligamia la Geto-Daci, dar cu siguranță a existat, ca și la alte popoare europene antice, ca să nu mai vorbim de cele din Asia și Africa. Explicația este cât se poate de simplă, obiceiul apărând din rațiuni practice. Astfel, din pricina deselor războaie în care erau implicați Tracii, foarte mulți oșteni piereau pe câmpul de luptă, familiile lor rămânând fără apărare. Atunci, unii bărbați rămași în viață, de obicei dintre rude, preluau văduvele și orfanii, integrându-i cu totul în propria familie, asigurându-le întreaga protecție.
     Am primit această explicație, în peregrinările mele prin țară, spre sfârșitul veacului trecut, unde datina încă mai exista, căci, chiar și când nu e război, tot se mai află vădane și orfani. Desigur, doar o soție era legitimă. Și-apoi, nu trebuie să-i judecăm pe cei de acum două milenii după obiceiurile actuale. Sunt sigur că și ei, mult mai naturali decât noi, ar fi avut mari rezerve cu privire la unele devieri ale societății de astăzi, de pildă față de ”corectitudinea politică”.

                                                                                                           Adrian Bucurescu