Mărturii despre Geto-Daci

     Regele Darius și-a concentrat atacul principal asupra Dobrogei de astăzi și a înaintat cu cea mai mare parte a armatei sale de-a lungul coastei mării, găsind la Geții din Moesia o mare rezistență. Aceștia s-au apărat cu vitejie, au fost învinși însă de armatele persane și au fost siliți să-l urmeze pe rege în timpul campaniei sale. Numai că norocul i-a părăsit pe Perși în stepele Scyților și Geții și-au redobândit libertatea.

                Bergner, Rudolf, Siebenburgen..., Leipzig, Hermann Bruckner, 1884, p. 215.

     (Dacii) au dobândit în folosirea armelor o atât de mare îndemânare, încât aproape niciunul din cuceritorii lumii nu i-a putut înfrânge complet. Înaintea domniei lui Caesar le era ușor să pună pe picior de luptă 200.000 de oameni. Dar curând după aceea au slăbit datorită separărilor, încât pe vremea Octavianus Augustus oastea lor nu depășea niciodată cifra de 20.000 de oameni. Cu toate acestea, Augustus nu i-a putut învinge, atât din pricina vitejiei lor extraordinare, cât și datorită alianțelor daco-germane și a invaziilor lor comune în provincii romane depărtate una de alta.

                Gebhardi, Ludewig Albrecht, Geschichte des Reichs Hungarn und der damit verbundenen Staaten, I. Theil, Leipzig, 1778, p. 46.

Steaua cea mai nouă

     

Străjer la trupul coperit cu blănuri,
petrec la botul nopții de argint.
Alături, haita albă latră-n zvonuri.
La patru mile-n jur cetăți se-aprind.

În întuneric, candele de strajă -
ard ochii câinilor în hățuri reci.
Deasupra prinde sufletul tău coajă
și se-ncunună-n stea cu strai de veci.

Zăpada-ntâi mereu am tot iubit-o.
Zăpada-ntâi te-acoperă mai rar.
Ce dulce-a putred amiroși iubito,
dar corbul boreal plânge-n zadar,

când eu și câinii, priveghind de-aseară,
am înflorit în pajiștea de ger
și ne-am întors petalele de ceară
la cea mai nouă stea zvâcnind pe cer.

                                     Adrian Bucurescu

Mărturii despre Poporul Nemuritorilor

     Ceea ce se numește moarte nu este decât trecerea la o altă existență sau la un șir de alte existențe mai desăvârșite. Același suflu animă trupurile în lumea de dincolo, unde omul trăiește din nou pe deplin. Prin aceasta, nemurirea la Daco-Geți, ca și la Gali, e diferită de concepția pitagoreică a vieții viitoare. ”El (Zalmoxis) îi învăța că atât ei, cât și cei ce se vor naște pe vecie din ei, nu vor muri, ci se vor duce într-un loc unde vor trăi veșnic, în posesia tuturor bunurilor”. Astfel, Dacii credeau într-o adevărată existență materială dincolo de mormânt, în continuarea reală într-o altă lume a vieții începută în lumea aceasta. De aceea, ei nu spuneau ”a muri”;  ei spuneau ”a te duce să-l întâlnești pe Zalmoxis”.
     Această credință a devenit atât de universală, încât slujea la caracterizarea Geto-Dacilor în ochii anticilor: ”Poporul nemuritorilor” (...) așa îi numește Herodot.
     Toți scriitorii greci sau latini, care mai târziu vor vorbi despre ei, Strabo, Diodor, Arrian, Lucian, Iulian, vor folosi aceeași expresie sau altele asemănătoare. În același timp, cu toții vor constata influența extraordinară a zalmoxismului asupra spiritului adepților săi. Ea va genera în ei exaltarea religioasă, detașarea completă de viață (...). Cumpliți față de dușmanii lor, nu mai puțin cumpliți față de ei înșiși, punând libertatea mai presus de orice, Dacii nu șovăiau între moarte și sclavie; își iau viața cu propria lor mână, după ce-și jertfesc familia și dau foc locuinței, pentru ca nimic din ceea ce le-a aparținut să nu cadă în mâinile dușmanului.

       Ubicini, Abdolonyme, Les origines de l'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p. 38 - 40

În iarna aceea vinovată

     

Nu mai clipi din genele prelungi
și nu mai undui din pleoape line
oglinzi albastre și scântei feline!
Iubito, doar cu viforul mi-ajungi.

Tu, preoteasă cu picioare lungi,
care descânți ca-n iernile păgâne,
ca ielele prin munți și pe la stâne,
tu știi nălucile să mi le-alungi.

Iată ce noapte stranie mai vine
peste cabana noastră dintre stânci!
Pe drumul alb din când în când trec zâne

și eu te mângâi și tu râzi și plângi
că Sfânta Vineri încă tot nu vine,
și ți se zbat mereu genele stângi...

                                  Adrian Bucurescu

Mărturii despre Zalmoxis

     Urmarea (apariției lui Zalmoxe) și a ideologiei sale) a fost cea mai surprinzătoare reformă politico-religioasă a națiunii, înfăptuită în acel timp de regele Geților, Burebista. Poporul fu parcă metamorfozat.

                Mommsen, Th., Romische Geschichte, vol. III, Berlin, 1856, p. 277.

     Filosoful Celsus compară religia creștinilor cu aceea a lui Zalmoxes, a Daco-Geților care au continuat să formeze un imperiu puternic.

                Neigebaur, J. F., Beschreibung der Modau und Walachei (Cronologie), Breslau, Joh. Urban Kern, 1859, p. 5.

     Porphyr spune că i s-a dat filosofului numele de Zalmoxis fiindcă l-au acoperit cu o piele de urs îndată ce s-a născut. El adaugă că, după alții, numele de Zalmoxis indică un străin.

                Pelloutier, Simon, Histoire des Celtes et particulierment des Gaulois et des Germains, tom. 8, Paris, Imprimerie des Quillau, 1771, p. 48.

La Mihai Eminescu

Noroc a avut de maică și taică.
Noroc a avut de țară frumoasă
și iarăși noroc de măr și drăgaică,
de leagăn în grinda din casă.

Noroc a avut de lacrima geniului,
de sat și de stele, de nuferi pe ape.
Noroc a avut de foșnetul plopului,
de iriși curați între pleoape.

Noroc a avut de marea și cerul
și-a fost rourat de floarea albastră
și mult a iubit pe lume adevărul
și doina și datina noastră.

Doamne, și-l prinse viforul vremii,
Doamne, și-l ninse cu nenoroc!
Geaba-l mai cheamă cerbii și urșii,
geaba-i mai cântă paseri prin soc!

Atunci Mihaiul strânse deodată
florile dalbe ale limbii române
și împleti o cunună bogată,
podoabă cosițelor Țării-Stăpâne.

Apoi, ascultând o chemare de lut
și inima mării care bătea,
nu-și mai păstră pentru sine decât
un singur dor și un nume de stea.


                              Adrian Bucurescu


     P. S. Această poezie a apărut în prima pagină a revistei ”Flacăra”, la 13 Ianuarie 1977.

Eminovici, adică ”Purtătorul de Lumină”

     Printre numeroasele supranume tracice ale ”Cavalerului Trac”, adică ale lui Apollon-Zalmoxis, se află consemnat și acela de MANIVAZOS. Ca și alte teonime tracice, și acesta provine dintr-o sintagmă, anume MAN I VAZOS, care se tălmăcește prin ”Plin de Strălucire; Purtător (Aducător) de Lumină”; cf. rom. mană; mână; a mâna; a înmâna; latin. mino ”a mâna; a face să înainteze”; rom. de vază; văz; grec. phos ”lumină”; franc. boujie ”lumânare”; germ. weiss ”alb”; rom. monaf (reg.) ”monah”; latin. manubiae ”fulger”. Epitetul a inspirat mitologia latină, unde lui Apollon i se mai spunea și SOL INVICTUS ”Soarele Nebiruit”.
     Articulat, teonimul era I MANIVAZOS, căci în albaneză, limbă tracică, i este și astăzi articol al unor adjective. Așadar, MANIVAZOS este arhetipul a două nume românești, Minovici și Iminovici, ultimul fiind, până la Gheorghe Eminovici, adevăratul nume de familie al strămoșilor celui ce avea să devină poetul nostru național. Totodată, în Moldova, conform graiului specific acestui ținut, numele trebuie să se fi pronunțat Eminoviși, deci și mai apropiat de MANIVAZOS.
     În latină, Lucifer se traduce prin: ”aducător de lumină; aducător la lumina zilei; Luceafărul de Dimineață (planeta Venus); zi”. Am găsit și etimonul pentru românescul Luceafăr, care sună aproape ca în latină: LOUKIFERA, divinitate adorată în Lykia și Phrygia, regate tracice.
     În astronomia populară românească, Luceafărul nu este numai planeta Venus, ci și unele stele mai strălucitoare decât altele. Astfel, Luceafărul cel Mare de la Miezul Nopții sau Luceafărul cel Frumos sunt denumirile populare ale stelei Vega din constelația Lirei. În românește, luceafăr i se mai spune și unui bărbat cu calități deosebite.
     Părându-i-se că sună mai românește, Iosif Vulcan i-a schimbat lui Mihai Eminovici numele de familie în Eminescu, pe care acesta și l-a însușit îndată. Desigur, a fost dreptul poetului. Dar, întorcându-ne la MANIVAZOS > EMINOVIȘI, nu putem să nu ne gândim la forța destinului, la faptul că Ursitele l-au menit tocmai pe el să fie Luceafărul Culturii Românești. Fie-i pe veci luminoasă amintirea!

                                                                                                                  Adrian Bucurescu