miercuri, 22 iunie 2016
Culesul florii de ferigă, în Noaptea Sânzienelor
Mitologie românească
În ruinele cetăţii Apullum, a fost descoperită următoarea inscripţie tegulară dacică: AC C(H)IPIO I AN NUNO VUV FELIC(H)E. Traducerea: În culmea anului, se descântă de sporul grânelor; cf. latin. ac "şi; dar"; rom. chipiu: an; a nănăi "a fredona; a îngâna"; latin. nenia "descântec"; felix "roditor; încununat de succes; fericit; norocos; salutar; delicios; încântător". Polisemantismul limbii dace îngăduia încă o tălmăcire a acestui text: În culmea anului, se vrăjeşte cu mugurii (lăstarii) de ferigă; cf. rom. a nănăi; pup "boboc de floare; mugur; tufă pe jumătate îngropată în pământ"; alban. pip "butaş, lăstar"; rom. ferigă.
De la ambiguitatea acestui text au fost moştenite şi obiceiurile româneşti legate de Sânziene, care se sărbătoresc la Solstiţiul de Vară, adică în cea mai lungă zi a anului, de cântecul Drăgaicelor, precum şi cele legate de ferigă.
Se spune că norocul cel mai mare îl aduce floarea de ferigă, albă şi strălucitoare ca o stea, care se iveşte în noaptea de Sânziene, între ceasurile 10 şi 12; dar numai puţini o pot vedea şi culege, din pricina Necuratului, care, cum răsare, cum vrea s-o culeagă. O pot culege şi oamenii, dar numai doi fraţi, împreună cu doi veri primari din fraţi, doi veri de-al doilea din veri primari, toţi coborâtori din aceeaşi familie, sau doi gemeni. Ei trebuie să se îmbrace curat, cu cămăşi albe, să nu aibă păcate şi să nu fi cunoscut femeie. În noaptea spre Sânziene, se duc la locul unde înfloreşte feriga, se învârt o dată în jurul ei şi priveghează, fără să vorbească, fără să râdă, fără să doarmă şi fără să se aşeze. În timpul cât cei şase oameni stau de pază şi priveghează, apare dracul, care nu vrea să vadă oamenii fericiţi, şi începe a face fel de fel de drăcovenii şi ghiduşii, spre a face pe cineva din cei ce păzesc feriga să calce consemnul şi să râdă sau să vorbească. Dacă vreunul din ei se lasă înşelat de Ucigă-l-Toaca şi face ceva care nu e slobod, floarea dispare ori o fură diavolul. Dacă, dimpotrivă, oamenii se ţin tare şi nu se lasă păcăliţi de şiretlicurile dracului, când răsare floarea, cel mai vârstnic dintre ei se duce la ea, face trei cruci şi mătănii spre Răsărit, o rupe şi o pune într-o năframă curată. Aşa se duc acasă, unde pun floarea la icoane. După câteva zile, oamenii o put pune la lucru ori la locul la care doresc să aibă noroc şi, după aceea, treburile le merg de minune. Însă floarea de ferigă trebuie luată dintr-o pădure îndepărtată de orice aşezare omenească, pentru a nu se auzi cântec de cocoş.
Fetele mari se duc la ferigă să-şi afle ursitul. Ele o sapă, şi dacă are rizomul simplu, cred că nu-şi vor afla ursitul, că nu o să se mărite curând. Dacă feriga e îngemănată, cu rizomul bifurcat, cred că-şi vor afla ursitul repede, că se vor mărita degrabă.
Babele spun că nu-i e dat oricui să vadă florile de ferigă. În ţinutul Sucevei se crede că feriga înfloreşte în noaptea de Anul Nou. Se spune că acela ce o vede înflorind "va afla bani". În ţinutul Dornelor se crede că feriga înfloreşte în noaptea de Sânziene şi că acela care va avea floarea şi o va ţine la el, acela "nu numai că va găsi bani, ci va şti ce e pe pământ şi în cer, va cunoaşte voinţa şi gândurile oamenilor".
Că datinile legate de culesul ferigii vin de la Geto-Daci o demonstrează încă o dată textul de la Apullum, unde "culmea anului", care poate însemna şi ziua cea mai lungă dar şi sfârşitul anului, a dus la credinţa că feriga înfloreşte fie la Sânziene, fie la Anul Nou. Culmea e că feriga nu înfloreşte, nu are muguri, dar cuvântul VUV, de la Apullum, însemna şi "butaş; lăstar"; iar aceste sensuri sunt cuprinse în rom. pup ”boboc; mugur; tufă” şi alban. pip ”butaș; lăstar”.
Adrian Bucurescu
marți, 21 iunie 2016
Сергей Есенин / Serghei Esenin
"Я по первому снегу бреду..." / "Întâia zăpadă mă zăpăceşte..."
Întâia zăpadă mă zăpăceşte,
În inimă mi se aprind lăcrămioare.
Pe drumul meu albastră luceşte
Seara cu steaua ca o lumânare.
Nu ştiu, e beznă sau e lumină?
În desiş cântă cocoşul ori vântul?
Poate că în loc de o iarnă lină
Lebedele au acoperit pământul.
O, albă oglindă pe apa-ngheţată!
Sângele-mi fierbe în gerul uşor!
Aş vrea să strâng la piept deodată
Sânii goi ai mestecănuşelor.
O, nepătrunsă, tulbure ceaţă!
O, veselă zăpadă a luncilor!
Aşa aş vrea, să cuprind în braţe
Coapsele de lemn ale sălciilor.
1917
Переводчик: Адриан Букуреску
Traducere din limba rusă: Adrian Bucurescu
Noapte de vară
Moment zgubilitic
Două gâşte croşetează
Apă minerală.
Luna-n nouri albi visează
Noaptea ideală.
În căsuţa cu zorele
Lampa luminează.
O pereche de andrele
Se îmbrăţişează.
De la Hanul lui Mânjoală
Vine Gogu-acasă;
A băut şi el o oală
Dup-o zi de coasă.
Pe deasupra casei zboară,
Lin ca o iscoadă,
Vaca lui Vasile Sfoară,
Fluturând din coadă.
Luna-n raze-ncondeiază
Dealul Curcubăta.
Vaca spre Gogu nechează:
- Bă, proastă e mă-ta!
Adrian Bucurescu
luni, 20 iunie 2016
Povestea vorbei
Lemn Tănase
Printre zicalele zgubilitice ale limbii române se numără şi lemn Tănase, ceea ce se tălmăceşte prin a fi insensibil. Toate ca toate, dar de ce şi Tănase? Hai că a fi de lemn sau ca lemnul ştim ce înseamnă: a nu simţi nimic, a fi insensibil. O oarecare legătură cu insensibilitatea o au şi expresiile a dormi buştean, adică a dormi adânc, precum şi a (se) lămuri buştean, adică a lăsa ori a rămâne nedumerit în urma unei explicaţii neclare. Oricum, uneori lemn este sinonim cu buştean. Cu Tănase e mai complicat. Explicaţia ar fi de la vechiul nume românesc Atanasie, care provine din limba greacă, unde Athanasios este în legătură cu athanatos "nemuritor" şi cu athanasia "nemurire".
În trecut, masculinul Atanasie şi femininul Atanasia erau nume destul de răspândite printre Români, astăzi însă sunt destul de rare. Numele Athanasios, cu varianta Athanasius, apare îndeosebi în onomastica ortodoxă, unde a devenit popular datorită faimei şi cultului unui patriarh din Alexandria. Preluat de către Slavi de la Bizantini, numele ajunge şi la Români, graţie şi calendarului nostru popular, unde se află şi sărbătoarea Atanasiile sau Antanasiile, ultima denumire fiind o combinaţie din numele Sfinţilor Antonie şi Atanasie, sărbătoriţi pe 17 şi respectiv 18 Ianuarie. Ziua de Antanasii este o sărbătoare dedicată copiilor, căci Sfântul Atanasie este patronul lor. Cine respectă sărbătoarea Antanasiilor, prin nelucrare, este ferit de ameţeli, de "boala copiilor" şi de pojar.
În româneşte, căzând negaţia a-, numele prescurtat în Tănase ar fi putut fi înţeles ca "muritor" sau "mort", mai ales de fanarioţi şi de alţii care ştiau elineşte. Astfel, s-a renunţat treptat la numele de botez Tănase, el rămânând doar ca să întărească zicala a fi de lemn, adică a fi insensibil.
Adrian Bucurescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)