Coarda-celor-din-vânt

 

           Leacuri arhaice

     Coarda-celor-din-vânt (Lycopodium clavatum) are și alte denumiri, printre care și brădișorși  pedicuță. Este o plantă ierboasă, din familia Lycopodiaceae, are o tulpină repentă și frunze mici, lineare. Crește prin păduri și pășuni umede, pietroase, la munte și la deal. În multe locuri, plantele ei fierte se întrebuințează la vopsitul lânii în verde.

     Pedicuța este o importantă plantă de leac, în medicina tradițională. Cu sporii ei se pudrează copiii mici împotriva opărelilor. Decoctul sporilor în vin se dă contra calculozei renale și vezicale, iar decoctul plantei întregi, ca diuretic și purgativ. La boli de ficat și vezica biliară, tulpina se fierbe în doi litri de apă, cu rădăcină și ghințură și anghinare, până scade la jumătate, după care se strecoară și se adaugă un kg de miere. Ceaiul din tulpinele presate mărunt se ia în boli de rinichi. Sporangele se fierb în apă, iar decoctul îl iau cei ce doresc să se lase de fumat. În Bucovina, fetele se spală pe cap cu decoctul plantei, ca să le crească părul. Pedicuța se mai întrebuințează împotriva reumatismului și a durerilor de șale, spălând bolnavul cu decoctul și încingându-l cu vrejul tulpinelor.

     Numele de coarda-celor-din-vânt îi vine de la faptul că este un leac obișnuit, mai ales în Țara Moților, împotriva celor din vânt, boli de natură diferită, despre care se spune că le capătă cei ce dorm primăvara și vara pe afară, în locuri umede și răcoroase, atribuite vânturilor rele care au trecut peste ei. Se spune că unii scapă mai ușor, ummplându-se de bube, pe față și pe trup. Bolnavii de cei din vânt se afumă cu rădăcina plantei și li se descântă astfel:

Buba bubelor,

Puiu ciumelor,

Nu coace,

Nu răscoace,

Tu, bubă, 'napoi te-ntoarce!

Bubă albă,

Bubă neagră,

Bubă grabnică,

Bubă molconieșe,

Nu coace,

Nu răscoace,

Nu umbla,

Nu gâmfa,

Nu junghia,

Nu săgeta!

S-o luat N. pe cale,

Pe cărare,

S-o întâlnit

C-un câne negru-n cale,

Cu limba c-o alinse,

Cu coada c-o șterse.

O rămas curat,

Luminat,

Cu roua de Soare,

Cu spuma de pe mare.

     În unele locuri, bolnavii se afumă cu tulpină de coarda-celor-din-vânt, în amestec cu alte plante, ca patul-celor-din-vânt (Centaurea triumfetti), iarba-vântului (Seseli rigidum) etc. Iată un descântec pentru fapt de vânt, din Rășinari, jud. Sibiu:

Soarele mere înainte,

Buba mere îndărăpt.

Din ce ești

Să nu mai crești,

De vârv să te pleci,

Din rădăcină să seci,

Să te duci în urechile ciutelor

Și-n coarnele cerghilor!

Acolo să sălășluiești,

Acolo să vecuiești!

În numele Tatălui

Și al Fiului

Și al Sfântului Duh.

Amin.

     Se mai spune că acei-din-vânt sau acele-din-vânt le iau puterile oamenilor din mâini și din picioare, adică îi ”pocesc”. În acest caz, se fierb mai multe plante de coarda-celor-din-vânt, iar din decoct se bea, și cu restul se fac spălături sau scăldături, descântându-se. În medicina veterinară, sporii fierți se întrebuințează împotriva râiei, la cai și la alte animale.

     Coarda-celor-din-vânt mai are o sumedenie de denumiri, care mai de care mai pitorești: barba-ursului, brânca-vântului, brădișor, brâncă, brâul-vântului, bunceag, chedicuță, cornățel, crucea-pământului, iarba-ursului, laba-lupului, laba-ursului, mușchi-de-pământ, mușchi-de-piatră, netoată, pălămidă, părul-porcului, pecelecă, peceleca-ursului, piciorul-lupului, piedică, piedica-găinii, piedica-vântului, praful-strigoilor, talpa-ursului.

                                                                                                     Adrian Bucurescu

Iarba-lui-Tatin

 

           Leacuri arhaice

     Una dintre cele mai importante plante de leac, în farmacologia magică românească, este iarba-lui-Tatin sau tătăneasa (Symphyrtum officinale), plantă din familia Boranginaceae, acoperită cu peri aspri, cu flori roșii-violacee sau roz. Crește prin lunci, prin fânețe umede, pe lângă drumuri și garduri, pe malul apelor.

     Tătăneasa este întrebuințată aproape în toate ținuturile, în legături, pentru lecuirea scrântiturilor și fracturilor. În unele locuri, pentru fracturi la mâini și la picioare, rădăcina se spală, se taie în bucăți mici, se pune într-o oală cu apă și se fierbe până ce scade la jumătate. Se amestecă apoi cu făină de orz, se întinde pe o peticică, care să cuprindă toată fractura, se stropește cu spirt și se leagă, după ce se îndreaptă oasele la loc. Apoi se înfășoară cu cârpe, peste care se pun lopățele de lemn, care fixează mâna sau piciorul rupt. Legătura se ține 48 de ore, udându-se cu spirt. După aceea, se schimbă până se vindecă fractura. În Bucovina, rădăcina se prăjește în untură de porc sau cu lapte dulce de vacă și apoi se leagă cu ea fracturile. Este un medicament și împotriva vătămăturii. În cele mai multe sate, rădăcina curățită, tăiată în bucăți, se plămădește în țuică, din care se ia câte un păhăruț, de două-trei ori pe zi. Tot în Bucovina, se curăță și se spală o bucată de rădăcină, apoi se pune într-o sticlă cu rachiu și se astupă să nu răsufle; o altă rădăcină se pisează bine, se amestecă apoi cu ceapă pisată, cu un ou și cu tărâțe de grâu, care se pun într-o tigaie la foc, să se prăjească bine. Din acest amestec se face o turtă, care se pune pe o petică și se aplică pe locul unde-l doare pe cel vătămat. Bolnavul bea din rachiul preparat, de trei ori pe zi, în zori, la prânz și seara. Dacă vrea să se facă bine mai repede, trebuie să stea în loc, să nu umble mult, să nu lucreze, ca să nu stârnească mai rău vătămătura. Unele femei fierb rădăcina în apă, apoi o pisează mărunt, o amestecă cu făină de secară și fac o turtă, pe care o pun celor vătămați, dându-le să bea și din zeamă.

     În Țara Oltului, împotriva urdinării, se fierbe tătăneasă în rachiu, cu chimen și sămânță de ștevie, și se dă bolnavului să bea. În Banat, rădăcina rasă în lapte se pune caldă împotriva diferitelor vătămături. În ținutul Beiușului, lujerul se împletește cu brâul-vântului (Lycopodium clavatum), iar cu această cingătoare se leagă bolnavul la șale, punând deasupra o cârpă caldă. Planta se fierbe și decoctul se amestecă cu spirt, în părți egale și se întrebuințează pentru frecții locale.

     Iarba-lui-Tatin nu se culege oricum. În Țara Moților, ea se sorocește, alegându-se și însemnându-se marți seara plantele ce urmează a fi săpate. A treia zi, vineri dimineța, pe nemâncate, femeia care pregătește leacul se duce la plantele însemnate, și face trei mătănii, zicând:

Doamnă

Iarba-lui-Tatin,

Nu te iau de stricat,

Ci te iau pe tomnit, 

Să strângi carne la carne,

Os la os,

Să le faci mai frumos

De cum o fost.

     Apoi vorbește cu plantele și le spune pentru cine și de ce le sapă. Le scoate din pământ și le aduce acasă, le fierbe, și face cu ele legături la scrântituri și rupturi de oase. În ținutul Dornelor, bolnavii de Dânsele caută mai întâi șerpânță (Sedum acre) și o însemnează. Se duc după ea lunea, miercurea sau vinerea, cu pâine și sare, pe care le pun la rădăcina plantelor. Apoi descântă planta în gând. Descântecul este identic cu cel pentru tătăneasă:

Sfântă buruiană,

De Dumnezeu lăsat,

De mine însemnată,

Te cinstesc

Cu pâne și sare,

Ca să lecuiești,

Să dăruiești,

Cu leac,

Cu veac (...)

     În multe ținuturi, iarba-lui-Tatin se întrebuințează împotriva bolilor de piept. Rădăcina rasă și amestecată cu miere se ia împotriva suspinului și hepticei, câte o lingură înainte de masă. În unele sate, plămădită în rachiu, se dă celor debili, ca să se îngrașe, câte un păhărel în fiecare dimineață. Rasă pe răzătoare și amestecată cu tărâțe, se dă vitelor bolnave, slăbănoage, și chiar sănătoase, în credința că ”se îndreaptă bine”. Se mai dă vitelor pentru îndreptarea laptelui.

                                                                                                         Adrian Bucurescu

  

Les chardons du Baragan

 

                                                          ”Ciulinii Bărăganului” de Panait Istrati