Am căutat palatul tău, Românie,
și-am găsit doar o șubredă casă,
cu prispa năpădită de urzici
și cu streașina roasă.
În staul nu mai aveai nicio vită,
pomii îți erau de tot uscați,
în poiată - doar câțiva fulgi,
iar stâlpii, fără poartă, aplecați.
Tu nu erai acasă, mamă.
Te-oi fi schivnicit într-un munte
ori în vreo pădure de aramă
spre care nu mai duce nicio punte.
Te-oi fi ascuns prin răchitele Deltei
sau ai plecat pe mare cu corabia
ori, plină de dor fără nădejde,
vei fi pribegit prin Basarabia.
Mai trăiești sau m-ai lăsat orfan?
Unde te-ai dus, măicuța mea?
Desigur, aș plânge și eu
dacă lacrimi aș mai avea.
Te-oi fi dus, Românie, în cer
să cerșești pentru noi îndurare,
și eu mă rog și mă-nchin pentru tine
și ți-am aprins o albă lumânare,
pe când eroii tăi de altădată
cu Sfântul Aer se învelesc
și, înconjurându-ți hotarele
de Înviere se pregătesc.
Adrian Bucurescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu