joi, 1 decembrie 2016

Rugă în noianul imaculat




     Ninge. Stelele pier, Luna se stinge. Ninge. Ninge peste câmpul ostenit și peste ulmul cel adormit. Crivățul pare că s-a potolit. Numai ici-colo mai tresare câte un vârtej în ninsoare. Caii cei albi ai Iernii nechează pe pârtiile de argint, fără de frâie, fără de șei. Ninge. Pe ghizdul fântânii danțeră scântei. Din țarcuri răsună scâncete de miei. Meșteri cu aripi ung tălpicile săniilor cu untdelemn sfânt. Ninge. Fulgii de nea sunt notele unui proaspăt cânt trăgănând spre pământ.  Omătul, așternutul Domnului, prinde copiii în mrejele somnului. Ninge. Ninge peste sticla netedă a lacului. Ninge. E tihnă până și în casa săracului, cea fără de foc în vatră. Ninge. La răspântie, Cățelul Pământului latră. Miezul nopții își sparge coaja. Peste streșini se prelinge vraja. Dintr-un crâng de nori licărește o secundă Luna. În coroana unui pom doar trei anotimpuri dorm. Numai Iarna n-are somn și ninge întruna. Nici eu nu dorm și inima-mi bate ca nebuna. Ninge împărătește. Într-atâta alb orgoliul meu se foarte smerește. Ninge. Zalmoxis, auzi-mă și mă miluiește! Roșii ca sângele patimile mele de-or fi, cu zăpadă nouă și sfântă Tu le-oi albi!

                                                                                                                                                                                      Adrian Bucurescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu