Pogorârea Divinei Crăiese

Trecut-au veacuri douăzeci şi trei
Şi pe pământ mai curg genuni de sânge.
Mai rău ca fiarele e Omul-Rege
Dar şi-nsetat de-a Cerului lumină.
Priveşte Doamna din cel crug ceresc
Şi întru milă Ea oftează greu,
De roi de suflete înduioşată
Şi mai ales de jalea lui Orfeu.
Ce gând dumnezeiesc se înfiripă
La ceasul ce în Ceruri a bătut?
Pământule, găteşte-te-n lumină,
Picioare sfinte-acum te-or mângâia!
Stăpâna Lumii Prea Îndurerată
Pentru gângania ce-şi spune om
Se-mbracă în ţărână, Se-ntrupează,
În om bătut de frig şi de zăduf,
În om flămând şi însetat, în om
Supus durerii şi putreziciunii!
În Patru Se desparte Sfântul Unu;
Oştiri de îngeri stau înmărmurite.
Regina Cerului Se întrupează
Şi Se îmbracă în Pământul-Mamă.
Uitând că e Crăiasa Prea Curată,
Un pui de om apare pe Pământ,
Plângând şi însetat de lapte. Haideţi,
Mai repede! Hrăniţi-O pe Maria!

                               Adrian Bucurescu