Dorul

          Mitologie românească

     În serialul ”Istoria Atlanților”, am pomenit de moartea tragică a lui Orfeus, împăratul-profet, împuns cu sulițe de preotesele Soarelui. Evenimentul a avut răsunete nu doar în cultura Tracilor, ci în întreaga lume.

     Un astfel de ecou se întrevede în numele unuia dintre fiii regelui troian Priam, DORYCLOS. Cum se știe, Troienii erau Traci, așa că ne putem însuși acest nume, care, înțeles ca DOR YCLOS, înseamnă ”Cel Împuns cu Sulițe; Care înțeapă cu Lancea”; cf. rom. taur; alban. ter ”taur”; dre ”cerb”; engl. deer ”cerb”; rom. igliță ”andrea”. Că sintagma vine chiar de la Orfeus ne lămurește o altă rostire, anume D-ORYCLOS ”Cel care prevestește; Profetul; Vestitorul”; cf. rom. de; latin. oraculum ”oracol”; rom. zurgălău.
     Orfeus a fost ucis în Munții Bucegi, unde se află și așa-zisul ”Sfinx Românesc”, numit de Geți KOG-A-ION ”Capul Magnificului”. În aceiași munți se află și Vârful cu Dor, care este încă o traducere a numelui DOR-YCLOS; cf. rom. igliță ”ac mare; andrea”. Cu timpul, DORYCLOS a ajuns să însemne ”Împunsătură; Înțepătură; Arsură; Durere; Suferință; Teamă; Groază”; cf.. rom. durgălău ”scândură prevăzută cu zimți, cu ajutorul căreia se netezește (se calcă) țesăturile mai groase”; driglu ”unealtă cu care se scoate jarul din cuptor”; a drucăli ”a avea emoții”; tricolici (mit.); Taraclia (loc.). O variantă illyră din DORYCLOS este TURICLA, un castru restaurat de împăratul Iustinian.

     Din DORYCLOS vin și supranumele marelui voievod-erou Vlad, care se iscălea el însuși Dracula, Drăculea și Drăgulea, adică ”Țepeș”. Așadar, nicio legătură cu Ordinul Dragonului, cu care fusese decorat tatăl său, Vlad Dracul, având și el porecla tot din DORYCLOS.
     Se vede că româna a moștenit direct din tracă termenul DOR, cu sensurile de ”Suferință; Chin”, dar și de ”Dorință”; cf. rom. a durea; a dori. Cu aceste sensuri, DOR apare încă de la 1581, în ”Palia de la Orăștie”: ”căi-se El că au făcut pre om spre pământ și fu dor în inima lui”; ”și luo pre Răveca și fu lui muiare și iubi pre ea și în acest chip fu veselit Isac de dorul mâni-sa”.
     Româna a extins sensurile tracicului DOR, care a ajuns să însemne și ”nostalgie; dorință arzătoare; pasiune; dragoste”. Nu întotdeauna însă nuanța sau nuanțele de sens ale acestui cuvânt se pot contura cu precizie:
Și mai lin, dorule, lin,
Că pe ici e loc strein!
Și mai rar, dorule, rar,
Că pe ici e loc amar!
     Alături de Jale, Dorul are o putere extraordinară, pârjolind sau împiedicând orice activitate:
Pe unde merge dorul,
Se usucă tot câmpul,
Înnegrește sufletul.
Pe unde merge jalea,
Se arde toată valea
Și se uscă inima.
     Dorul este de cele mai multe ori insuportabil și atotstăpânitor:
Frunză verde-a bobului,
Lungu-i drumul codrului,
Dar mai lung al dorului.
Drumul codrului sfârșește,
Al dorului se lungește,
Drumul codrului se gată,
Al dorului niciodată.
     Uneori, Dorul este personificat, aducând cu Zburătorul. Iată o imagine unde, însoțit de Dragoste, ia parte la semănatul câmpului:
Frunză verde bob ormug,
Și-am plecat cu cucu-n plug,
El să cânte, eu să mân;
Dorul să ție de coarne,
Dragostea să puie boabe,
Mândra albă ca o floare
Să ne-aducă de mâncare.
     Alteori, Dorul se preface în... pernă, pe care adoarme fata îndrăgostită:
Bădiță, păr rătezat,
Și-aseară te-am așteptat
Tot cu foc și cu lumină,
Pân-o trecut de la cină.
Dac-am văzut că nu vii,
Pus-am dorul căpătâi,
Cu dragoste mă-nvelii.
Doamne, bin' mă hodinii!

     Dorul pare a fi chiar cel iubit, și i se fac invitații:
Foiliță, mărule,
Ia-mă-n brațe, dorule,
De mă treci vadurile
Și toate pădurile,
Peste toate râpile,
Muntele cu florile!
     Când arde Dorul, nu-l stinge și nu-l potolește nici fântână, nici râu, ci numai lacrimile:
Peste Murăș, peste tău,
Ard două lumini de său.
Ziua plouă, noaptea ninge,
Nimeni nu le poate stinge,
Făr' inima mea când plânge.
Pic-o lacrimă ori două
Și le stinge pe-amândouă.
     Dintr-un sentiment, fie el și cel mai chinuitor, Dorul ajunge să se confunde chiar cu ființele care suferă, ca în această doină halucinantă:
În pădurea cea de fag,
Se-ntâlnește drag cu drag -
Se sărută până zac.
Sus, în munte, la izvor,
Se-ntâlnește dor cu dor -
Se sărută până mor.

     În alte doine, Dorul este un tânăr împărat, locuind într-o mândră cetate, aflată în mijlocul codrului, la porțile căreia vin cei fermecați de el:
Că l-am mai pierdut o dată
Și l-am aflat la o fată,
În mijlocul codrului,
La porție Dorului,
Unde-s porțile închise,
Mândrele pe tablă scrise.
Dorul prinde-a mă-ntreba:
Doară cat pe cineva?
     Așadar, Dorul este cuvântul-împărat al limbii române!


                                                                                                           Adrian Bucurescu