Comorile Daciei
Regele pare să fi fost extraordinar de bogat. Dar pentru că bănuia primejdia care îl așteaptă după primul său insucces, ar fi construit prevăzător și pentru ca comorile lui să nu cadă în mâinile Romanilor, sub râul Strei, o încăpere boltită lăsând apoi apa să treacă peste ea (...). Credinciosul său Biculus, singurul care mai știa despre comoară, ar fi destăinuit împăratului locul unde se află, care în amintirea prăzii sale, a dispus să se facă o inscripție cu următorul conținut: ”Inventatorului Iupiter, bogatului părinte și mamei Terra, împăratul Nerva Traianus așează drept mulțumire acest monument că a găsit comorile Daciei”.
Lucrul este sigur, pentru că s-a găsit o piatră cu inscripția aceasta între ruinele de la Sarmizegetusa. Dio Cassius însuși amintește faptul acesta în Viața lui Traian. Mai aflăm că pe vremea reginei Isabella, în jurul anilor 1543 (...), s-a descoperit în apa aceasta o comoară inexplicabilă. Niște pescari valahi din satul Grădiște, adunând năvoadele la mal, ar fi văzut prin apă strălucind niște obiecte. Când le-au privit mai de aproape, au descoperit într-o groapă subpământeană, al cărei acoperiș era spart de un trunchi de copac răsturnat, peste 40.000 de piese de aur, monede lisimahice. Iar călugărul Georg, guvernatorul de atunci, după descoperirea aceasta ar fi extras încă o comoară bogată, din care ar fi făcut împăratului Ferdinand un dar de 2.000 de bucăți fiecare în greutate de doi ducați.
Die Geschichte von SIebenburgen in Abend Unterhaltungen, Sibiu, Martin Hochmeister, 1784, p. 46 - 47.
Se spune că odată cu cucerirea Daciei au căzut în mâinile Romanilor peste două sute de mii de oboroace de aur și de argint.
(...) Fără doar și poate că aceste mormane de metal pe care e greu să nu le consideri exagerate, proveneau de la minele de aur și de argint din Transilvania, la care lucrau peste douăzeci de mii de lucrători și de unde Romanii au scos ulterior venituri atât de mari. Dacii le-au exploatat înaintea lor.
Ubicini, Abdolonyme, Les origines de l'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p. 55.
