marți, 31 octombrie 2017

Toamna





          Mitologie românească

     În folclorul nostru, Toamna este o zână care, când vine pe la noi, poartă o rochie de culoare ruginie, iar prin luna lui Brumar se înveșmântează cu un cojocel cu râuri și cu nasturi de aur. Este foarte frumoasă, înaltă și mlădioasă, cu părul de aur. Deși zâmbește deseori, ochii îi rămân triști și pare mereu dusă pe gânduri. Cele mai multe fructe, aurii și rumenite, îi stau în cale. Frunzele copacilor capătă nuanțe dintre cele mai felurite. Doar câteva mai rămân verzi. Puține gâze o mai însoțesc și, de multe ori, Toamna se acoperă cu vălul de ceață. Lunile ei sunt: Răpciune sau Vinărel, Brumărel și Brumar. Aceștia sunt străjerii ei, care o păzesc pe rând, până ce pleacă, lăsându-i locul surorii ei, Iarna. Despre doi dintre acești străjeri ni se dau amănunte în baladele populare ”Brumărelul” și ”Brumarul”.
     Calendarul arhaic al Toamnei este foarte bogat și conține sărbători importante, când se fac și se desfac vrăjile. Cele mai multe obiceiuri se desfășoară în ajunul și în ziua Sfântului Andrei. Atunci, se spune, ziua crește cât bobul de mei.
     În limba română, toamnă vine din trac. DA MONO ”Dă Roade (Fructe); Dă Belșug; Dă Forță”; cf. rom. a da; mană ”rod; frupt; belșug; abundență”; a meni; latin. manus ”putere; autoritate”; alban. man ”dud, dudă”; rom. a demăna ”a susține; a ajuta”; a (se) îndemna; la îndemână; taman. Din DA MONO s-a format în română și expresia dare de mână ”bogăție; avere”. DAMONO este și numele unei vrednice regine traco-lydiene; cf. rom. domn; doamnă; a domni; latin. domino ”a domina; a stăpâni”.

                                                                                                                    Adrian Bucurescu

luni, 30 octombrie 2017


     Stalinului




Umbra ta, velzevule, să piară,
Bezmetică, împuțită fiară!
Puterea, oțelinule, să-ți ruginească,
Împărăția ta să scrâșnească,
Praful să se aleagă de ea!
Să cadă, să se stingă sângeroasa stea!
Și slugile tale să cadă pe rând,
Rostogolindu-se, de frică arzând!
Ah, L-aud pe Apollon cum bate
Toaca vestind a libertate,
Artemis Își caută arcul divin,
Săgeți înmuind în venin,
Îngerii se gătesc de război,
Balaurii se trag înapoi.
Văd focuri în neguri arzând.
Ceasul să bată cât mai curând,
Să vină odată, să vină
Curata, dreapta lumină!

                                 1986

                                    Adrian Bucurescu

duminică, 29 octombrie 2017

Tăblițele dacice de la Sinaia






          < Romanii le-au plătit tribut Dacilor >

DETI AMDYRO COSENDO SO CA TUTU ATO. DEGI RUMUNUS ORE CAO NISIBE ON MESIODURO FAHSU CIEO. OI CIRENTIA DEGIO TOROSIO GINILOR EIVILO SARMATO DIE IAZIGIO RA CEN AUL OUMO ONPERIO SOVIS. MASO GEIO GAT ISTE REPO SONTA. NOSTERO SARMATO EAZIGIO DUPIO CERENTEA ADISIO. DUROR ADU TRIGAIU SARMATO EASGIO GEON PERCILA RUMUNUSO DYRO. COSENDO ESO RASI TOPIO GECI NILO. REVILO A ESIEDYE SON UCOSA APO. SOSI ONCA SE RATO RUMUNOSO DIONIO. PURCEDE MUI SONTO LORIO. LOTRA SOGITIP.

     Tălmăcirea:

     Copiii amândoi s-au consultat cu toți ceilalți. Diegio pe Romanii ce erau ca nisipul i-a mustrat că pacea au rupt-o. Le-a cerut Diegio apoi oacheșilor, scârbit de împărat, să dea zeciuială ca tribut pentru fiecare om din împărăție imediat. Veneticii aceia cât pe-aci erau să-l taie pe comandant. Al nostru împărat zeciuială apoi a cerut mereu. Durerea pentru acea înțelegere între împărați i-a mâniat pe ostașii din partea Romanilor foarte mult.
     Ascunzându-se Cel Frumos la Tapae, nu l-a mai atins nimeni. Sătul de asediu, feciorul acasă s-a dus. A mers mult Cel Frumos, de Romani ascunzându-se. A trecut printre căpeteniile lor. De tâlhari fusese săgetat.

                                       Adrian Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Să luăm aminte!






    Girolamo Savonarola: 

          Dacă mă vei întreba care va fi rezultatul luptei, îți voi răspunde: Victoria. Dar dacă mă vei întreba între patru ochi, îți voi răspunde: Moartea.

     Prapuri foșnesc




Da, lumea are ademenirile ei,
are flori și miresme alese,
are adolescență, are codri de tei,
are și dragoste, are și succese.

Dar tu, iubito, miroși a crin otrăvit.
Eu te iubesc și mă amăgesc.
Sărutul nostru este pândit,
în preajma noastră prapuri foșnesc.

Așa o fi drept, așa este dat:
pe lume spre moarte să dai zor
de când te naști... Dar de fapt
până  și idealurile put când mor.

                               Adrian Bucurescu

vineri, 27 octombrie 2017

Mărturii despre Geto-Daci





          Comorile Daciei

     Regele pare să fi fost extraordinar de bogat. Dar pentru că bănuia primejdia care îl așteaptă după primul său insucces, ar fi construit prevăzător și pentru ca comorile lui să nu cadă în mâinile Romanilor, sub râul Strei, o încăpere boltită lăsând apoi apa să treacă peste ea (...). Credinciosul său Biculus, singurul care mai știa despre comoară, ar fi destăinuit împăratului locul unde se află, care în amintirea prăzii sale, a dispus să se facă o inscripție cu următorul conținut: ”Inventatorului Iupiter, bogatului părinte și mamei Terra, împăratul Nerva Traianus așează drept mulțumire acest monument că a găsit comorile Daciei”.
     Lucrul este sigur, pentru că s-a găsit o piatră cu inscripția aceasta între ruinele de la Sarmizegetusa. Dio Cassius însuși amintește faptul acesta în Viața lui Traian. Mai aflăm că pe vremea reginei Isabella, în jurul anilor 1543 (...), s-a descoperit în apa aceasta o comoară inexplicabilă. Niște pescari valahi din satul Grădiște, adunând năvoadele la mal, ar fi văzut prin apă strălucind niște obiecte. Când le-au privit mai de aproape, au descoperit într-o groapă subpământeană, al cărei acoperiș era spart de un trunchi de copac răsturnat, peste 40.000 de piese de aur, monede lisimahice. Iar călugărul Georg, guvernatorul de atunci, după descoperirea aceasta ar fi extras încă o comoară bogată, din care ar fi făcut împăratului Ferdinand un dar de 2.000 de bucăți fiecare în greutate de doi ducați.

                          Die Geschichte von SIebenburgen in Abend Unterhaltungen, Sibiu, Martin Hochmeister, 1784, p. 46 - 47.

     Se spune că odată cu cucerirea Daciei au căzut în mâinile Romanilor peste două sute de mii de oboroace de aur și de argint.
     (...) Fără doar și poate că aceste mormane de metal pe care e greu să nu le consideri exagerate, proveneau de la minele de aur și de argint din Transilvania, la care lucrau peste douăzeci de mii de lucrători și de unde Romanii au scos ulterior venituri atât de mari. Dacii le-au exploatat înaintea lor.

                          Ubicini, Abdolonyme, Les origines de l'histoire Roumaine, Paris, Ernest Leroux, 1886, p. 55.

joi, 26 octombrie 2017


     Împărtășire




Poezie dacă n-ar fi fost,
viața mea desigur n-ar fi avut rost.
La Soare și Lună n-aș fi luat aminte
și-aș fi răposat ca orice om cuminte.

Pe când așa, am fost și pasăre,
floare de colț și boabă de mazăre,
ochi de pisică, dinte de câine,
spic de ovăz, coajă de pâine.

O, de-aș fi fost prescură la sărac,
o, de-aș fi fost la flămânzi colac!
Dar, de n-am săturat ursul și lupul,
râme grăsane îmi vor mesteca trupul.

Nu-i nimic. Poate că fără mine
României o să-i meargă mai bine.
Trup din trupul țării voi gusta.
Cerule, mi-e frică de frumusețea ta!

                                 Adrian Bucurescu

miercuri, 25 octombrie 2017

Tăblițele dacice de la Sinaia






          < Forța Daciei >

     DACIBALO D-IY CERED CEACHE FUSCO SE RUTO. DACIBALO SIO ROME TO SO DIE DACEA OSO PACEO.
     DIEGI CEHOY CAPO RUMUNOS OCO ANOS CAROTU TASO DACEO TRESET.

     Tălmăcirea:

     Decebal i-a cerut molâului Fuscus să se întoarcă. Decebal a făcut Roma ca să dea Daciei sale pace. 
     Diegio a întâlnit căpetenia Romanilor peste un an, într-un oraș din partea dacică a Dobrogei.

     Lexic:

DACIBALO - Decebal;
D-IY - ”lui îi”; cf. rom. de; îi; alban. i tij ”lui; său”;
CERED - ”a cerut”;
CEACHE - ”molâu; neîndemânatic; împiedicat”; cf. rom. ciuca bătăilor;
FUSCO - Fuscus;
SE RUTO - ”a se întoarce”; cf. rom. se; roată; a se roti;
SIO - ”a făcut”; cf. alban. sajoj ”a crea; a face; a realiza”;
ROME - Roma;
TO SO DIE - ”ca să dea”;
PACEO - ”pace”;
DIEGI - Diegio;
CEHOY - ”a întâlnit”; cf. alb. cik ”a (se) întâlni”;
CAPO - ”cap; căpetenie”;
RUMUNOS - Romanilor;
OCO - ”peste”; cf. rom. agă; oca;
ANOS - ”(un) an”;
CAROTU - ”într-un oraș”; cf. slav. gorod ”oraș”;
TASO - ”din partea”; cf. alban. thyese ”fracție”;
DACEO - dacică; a Daciei;
TRESET - ”a Dobrogei; a celor trei stăpâniri”; cf. rom. trei; alban. zot ”stăpân; domn”.

                                 Adrian Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005

marți, 24 octombrie 2017

Alter Ego





În amurg, între minus și plus,
Cade craiul de săgeți răpus.
Gata e racla de monarh absolut
În care mâine va pogorî în lut.

În desfrâu de flori și lumânări aprinse,
Îi lucesc la priveghi pletele ninse.
Se odihnește, gata, se odihnește,
Moartea, doar moartea îi mai priește.

Norodul se adună și-l plânge,
Menestrelii în cânturi picură sânge.
Ce a fost a fost. Un nou monarh absolut
Va domni și cândva se va duce în lut.

Lutul e mereu primitor cu toți craii,
Cu oștenii, cu poeții, cu caii,
Cu bărbați și femei, cu jivinele,
Cu tot răul și cu tot binele.

Iar când planeta se va spulbera,
Printre stele oasele ne-or zbura,
Și în acel uriaș cimitir
Va ploua cu aiasmă și mir.

Ne-om reîntrupa cu vreun rost
Pe o altă planetă precum am fost?
Doamne, eu voi mai fi precum eram
Pe când, fiind băiet, păduri cutreieram?


                                   Adrian Bucurescu



luni, 23 octombrie 2017

Potopul


 



          Istoria Atlanților

     În tradițiile atlante, Potopul a avut loc în luna IUENNA, care actualmente corespunde cu Iunie. De altfel, IUENNA înseamnă chiar ”Potopul; Năvala; Întrecerea”; cf. alban. ujane ”imensitate; ocean”; rom. oină.
     În mitofolclorul românesc, se spune că, în foarte îndepărtate vremuri, lumea se înmulțise de umpluse pământul. Asta nu ar fi fost însă nimic, dar oamenii se înrăiseră atât de mult, încât Dumnezeu Se scârbise de ei și Îi părea rău că îi crease. A mai așteptat El ce-a mai așteptat ca oamenii să se potolească, dar văzând că nu mai e nicio nădejde, Se hotărî să-i nimicească pe toți printr-un potop. Pe de altă parte, nu Se îndura să nimicească lucrarea Sa cea mai frumoasă, mai ales că, pe ici, pe colo, tot se mai găsea câte un om evlavios. Atunci, Domnul Ceresc căută un om de ispravă, pe care să-l salveze de la înec și care să dea pământului un om mai cumsecade. Și află El un Român, pe nume Noe, care nu călca niciodată legea sfântă și-l chemă la Sine. Îi spuse că nu mai poate răbda răutatea omenească și, de aceea, va da un potop, dar el să nu se înspăimânte, ci să-L asculte, că va fi bine pentru el și neamul lui. Și-i spuse să facă o corabie uriașă, în care să urce el cu familia lui și să mai ia cu el din toate dobitoacele și zburătoarele lumii câte o pereche din fiecare. Și legenda continuă, aproape ca în ”Vechiul Testament”. Dar legenda românească nu este inspirată din ”Biblia” ebraică! Atât mitofolclorul nostru cât și ”Biblia” au moștenit, separat, înfricoșătoarea realitate a potopului de la care a început slăbirea Imperiului Atlant.


                                                       Leon Comerre - ”Potopul”

     Legenda noastră afirmă că Noe era Român, că doar trăise pe aceste meleaguri. Un cântec de petrecere îi reafirmă etnia:
     Tata Noe cel bătrân
     Fost-a fost pui de Român.
     El a sădit la noi via
     Și ne-a lăsat veselia.
     În ”Biblie” scrie că, o dată, Noe s-ar fi îmbătat. S-o mai fi îmbătat poate și el, din când în când, dar ideea a plecat tot din lexicul dacic, unde întâlnim și un sinonim pentru potop, anume BATAVA, care mai are și alte sensuri, printre care: ”Nestăpânirea; Năvala; Copleșirea; Calamitatea; Dezastrul”; cf. rom. bețiv; bidiviu; văduv(ă); Patapie, Patapievici (nume).
     Încă un argument că Noe aparține istoriei noastre, însuși numele lui tălmăcindu-se în dacă sau în româna veche prin ”Navigatorul”; cf. rom. naie ”corabie; barcă”; năier ”luntraș; corăbier”.
     În ce privește faptul că Dumnezeu i-ar fi pedepsit pe oameni pentru răutățile lor, în dialogul ”Kritias”, Platon consemnează același lucru, doar că e vorba despre Atlanți: ”Atunci când Zeul Zeilor, cel care domnește prin  mijlocirea legilor și are însușirea de a vedea acest soi de lucruri, cugetând la decăderea la care ajunsese stirpea minunată, a hotărât s-o pedepsească spre a o struni prin învățătura ce i-ar da-o; el i-a adunat pe toți zeii în cel mai de preț lăcaș al lor, fără îndoială cel ce, aflându-se în centrul lumii, dă vedere asupra a tot ce se săvârșește și, după ce se adunaseră toți, le-a rostit această cuvântare: (...)”. Sfârșitul dialogului lipsește!
     În dialogul ”Timaios”, Platon ne dă și alte amănunte cu privire la dramaticele evenimente ce s-au întâmplat acum peste cinci mii de ani la Marea Neagră: ”Dar în timpul care a urmat, s-au petrecut violente cutremure de pământ și cataclisme; în răstimpul unei zile și unei nopți de groază ce s-a iscat, tot poporul, grămadă, al luptătorilor voștri s-a scufundat sub pământ și tot astfel s-a scufundat în Mare și a dispărut Insula Atlantis. De acolo și faptul că, până și în zilele noastre, Marea din partea locului e cu neputință de străbătut și de cercetat, încărcată cum este de valuri de mâl, pe care le-a lăsat insula, scufundându-se”.


                                                          Râul Araros, astăzi Ialomița

     Desigur, nu a fost doar o singură corabie care a fugit din calea potopului, mai ales că Atlanții aveau o flotă navală impresionantă. Cum-necum, corăbiile au ajuns la vărsarea râului ARAROS în fluviul Istros și s-au îndreptat spre locuri mai înalte, prin lunca inundată de potop. Oricum, după cum afirmă Vasile Pârvan, în ”Getica”, Araros, actualmente denumit Ialomița, era navigabil, inclusiv pe vremea regelui Dromichaites.
     Și-au mers așa, prin ploile dezlănțuite, până ce au ajun la locul unde au putut acosta.


                                                                 Ararat sau Bucegi

     Evenimentul a fost denumit ARAROS ”Minunea; Vraja; Farmecul; Magia”; cf. rom. arar ”rar”; latin. Aurora ”aurora; zorii zilei; Zeița Dimineții”; alban. hierore ”obiect de podoabă”. Sintagma provenea de la un sinonim al hidronimului AUR-UMETTI,”Strălucirea Aurului” (cf. rom. aur; omăt),  de unde vine actuala denumire a Ialomiței, și care se traduce prin ”Strălucirea Aurului”. Literal, așa se traduce și ARA-ROS; cf. alban. ar ”aur”; rom. rază; roșu; latin. ros ”rouă”.
     Cum am mai scris în acest serial, limba străveche se caracteriza prin tonuri, așa că AR AROS mai însemna și ”Muntele Auriu; Muntele de Aur”; cf. rom. aur; alban. ar ”aur”; rom. uriaș; grec. oros ”munte”. În ”Biblie”, Muntele ARAROS, sacru pentru Atlanți, apoi pentru Geți, a devenit... ”Ararat”, deși cei de-ai locului, Kurzii, Armenii și Turcii, nu-l numesc așa! Dacă într-adevăr Munții Bucegi, cărora li se spunea și  AR AROS, la poalele cărora s-au salvat pribegii de la Marea Neagră, erau plini de aur, atunci ar putea fi explicată și existența, în măruntaiele lor, a galeriilor subterane despre care se tot vorbește și care vor fi fost minele săpate de Atlanți.
     Vom vedea, în episoadele următoare, ce alte evenimente au mai avut loc în noua capitală a Atlanților, evenimente care vor influența masiv cultura multor popoare, atât din Europa, cât și din Asia și Africa.

                                                                                                                 Adrian Bucurescu

duminică, 22 octombrie 2017

La ”Pufoaica ruptă”



 
 
     Moment zgubilitic
        

La crâșma ”Pufoaica ruptă”,
Panta e cam prea abruptă,
Planul e prea înclinat
Pentru omul supărat.

Am un leu și vreu să-l beu,
Dar nici ăla nu-i al meu.
Ce folos de cușmă lungă,
Dacă n-ai parale-n pungă!

Ibovnica nu se ține
Cu ștevie și grisine;
De departe-i trandafir,
De aproape, borș cu știr.

Cearta fără-ncăierare
Parcă niciun haz nu are,
Iar lumea râde de noi,
Cum se bat două nevoi.

Lume, lume, soro lume,
Să nu-mi zici mie pe nume,
Dacă eu n-aș bea o bere!
Dacă-i musai, cu plăcere!


                                     A. B.

vineri, 20 octombrie 2017

Tăblițele dacice de la Sinaia




          < Slavă Mamei Dacia! >

     NOVIO DY PACEO DI PARCYO SIRA RIOMYONO! DEY MATEO DACIO CESTOE A TERODUA VINO OGE DOE CYNO ONISIO ZAVELIO DEOI GEASO CUES TO PACEO SIEDI SO DOMI CEOCHYE ICE HOMYO!
     POE FUSCO DE GINO LO CERIN RODU DIEGIO. IJ ONPERO SOSETO ISOV DO ZOASY DOCHIL.
     NOVOLIO POE HRON PUSO O ONTYO NISO ARMOSO GE DYLO TALYPICO RIOMYONO DESDEO TIROS SEND PRIO PARCYO PROE NOVALIO. DACYO TRASO O NANCEO MAVRO VIRUDY SARMIGETUSO IVYO.

     Traducerea:

     Să ni se dea pace din partea împăratului întunecat al Romanilor! Să i se dea Mamei Dacia pace pe pământ! Să vină Cei Doi Nobili Îngeri când se face ziuă, ca să răsplătească rugăciunile celor ce Le-au adus ofrande! Fermecătorul Zavelio să le dea celor drepți liniște și pace, să șadă în case domnești pe pământ! 
     A venit Fuscus, din neamul cioroilor, la frumosul Diegio. Și împăratul puturos al Romanilor a trimis la luptă pe cei mai de jos ticăloși. 
     Scârboșii au adus o coroană și i-au pus-o prințului. Ostașii noștri cei vrednici au plecat de la Romani cu daruri foarte prețioase din partea celor scârboși. Dacii s-au întors pe ninsoare. Apoi la Sarmizegetusa primăvara a venit.


                             Adrian Bucurescu, Tainele tăblițelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, 2005

joi, 19 octombrie 2017

Ghicitoarea





Din ciocurile toamnei cântă cocoșii.
Eu trag cu arcul în nori ca strămoșii.
Unu câte unu, câinii, ca nebunii,
Latră la gușa mărgelată a Lunii.

Nu mai vreau nori, vreau stele și Lună,
Chiar de e toamnă, să fie bună!
Vara mi-a fost destul de amară,
Razele ei alții le furară.

Mărturisesc că sunt subversiv,
Nici nu-mi trebuie un anume motiv.
Însă dacă e să fiu condamnat,
Cine mă poate afla vinovat?

Vinovat că am iubit România,
Vinovat că am tras cu toată mânia
Cu arcul în norii gata să vină
Pe datini curate, pline de lumină?

Am vrut să fiu viteaz ca străbunii,
Sub razele Soarelui și ale Lunii...
Ca la oricine, și la moartea mea
Va cădea în grădină o stea -

Că nu va fi stea, și nici logostea...
Ghici și ghicește ghicitoarea mea!


                                  Adrian Bucurescu

miercuri, 18 octombrie 2017

Mărturii despre Daci





          Decebal, în perfecțiune regală

     Decebalus sau Diurpaneus, cum îl numește Orosius, împreuna o mare înțelepciune cu foarte mult simț de prevedere, cu moderație, curaj, hotărâre rapidă, viclenie și pricepere militară, într-o astfel de perfecțiune, încât Duras, predecesorul său, i-a predat tronul și domnia dacă, în credința și convingerea că este mai demn de ele. El și-a cucerit apoi fortificațiile de graniță romane și a învins două armate romane, una a lui Oppius Sabinus și cealaltă a lui C. Fuscus. În schimbul păcii a pretins împăratului să-i plătească tribut; curând după aceea însă a fost înfrânt de armata lui Iulianus și anume în așa măsură încât a trebuit acum el însuși să se umilească cerând pace. Mai curajos decât era în realitate, Domitianus a pornit spre Ister. Dar în loc să-l atace pe Decebalus însuși, s-a îndreptat spre Cvazi și Marcomani, două națiuni germane aliate pe care voia să le pedepsească pentru că nu-i ascultaseră ordinele de a porni contra Dacilor. Campania aceasta a eșuat ți prin aceasta Decebalus a dobândit încă o dată supremația împotriva așteptărilor sale; căci înfrângerea suferită din partea lui Iulianus l-a costat atâția oameni utilizabili, încât nu ar mai fi avut curajul să iasă la câmp deschis. Iulianus ar fi putut cuceri și cel mai puternic oraș al său și comorile sale, dacă nu ar fi fost înșelat prin viclenie. În drumul său spre orașul pe care Decebalus nu l-ar fi putut apăra în niciun fel, acesta a pus să se taie toți copacii până la trunchiurile în care a înfipt sulițe făcându-i pe Romani să creadă că-i întâmpină o nouă armată a Dacilor și deci s-au retras. După câte se pare, Decebalus, după înfrângerea sa s-a retras în cele mai adânci păduri în care Romanii nu ar fi îndrăznit să pătrundă și și-a atras de partea sa popoarele învecinate. Căci, conform unei inscripții așezată în cinstea unui anume L. Plautius, avea la sine popoare roxolane, bastarne și alte necunoscute, încât înaintea ultimei sale înfrângeri și după aceasta s-au găsit multe de același fel în țara sa. Împăratul însă a fost prea fricos ca să i se apropie și i-a oferit nu numai pace, ci a și răscumpărat-o prin daruri mari, prin tribut anual și mulți meșteșugari și artiști pe care i-a trimis.

                   Gebhardi, Ludewig Albrecht, Geschichte des Reichs Hungarn und der damit verbundenen Staaten, I. Theil, Leipzig, 1778, p. 60 - 63.

marți, 17 octombrie 2017

Rapsodii de toamnă



               I        
    

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Și-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.


Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fânețele.
Toate florile șoptiră,
Întorcându-și fețele.


Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.


Mai târziu, o coțofană
Fără ocupație
A adus o veste-n goană
Și-a făcut senzație;


Cică-n munte, la povarnă,
Plopii și răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile,


Și-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toți ciulinii pe cărare
Fug, cuprinși de panică...


Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaștină,
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baștină.


Și din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!...

               II


Într-o clipă, alarmate,
Ies din șanțuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-și săbiile.


Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ție-o cuvântare
În această chestie.


Dar broscoii din răstoacă
În insultă-n pauze
Și din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.


Lișițele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la fața locului.


Un țânțar, nervos și foarte
Slab de constituție,
În zadar vrea să ia parte
Și el la discuție.


Când deodată un erete,
Polițai din naștere,
Peste pajiști și boschete
Vine-n recunoaștere


Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranța statului...


De emoție, în surdină,
Subt un snop de bozie,
O păstaie de sulfină
A făcut explozie.

               III


Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Își îndreaptă talia.


Trei petunii subțirele
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
”Ce ne facem, fetelor?...”


Floarea-Soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în țărână
Dinții, de mizerie.


Și cu galbena ei zdreanță,
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanță
Aplecat pe-o latură...


Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriță mică
Blestemându-și zilele,


Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.


Împrejur îi cântă-n șagă
Greierii din flaute.
Uf, ce lume, soro dragă!
Unde să-l mai caute?


L-a găsit sub trei grăunțe
Mort de inaniție
Și-acum pleacă să anunțe
Cazul la poliție.

          IV


Buruienile-ngrozite
De-așa vremi potrivnice,
Se vorbiră pe șoptite
Să se facă schivnice.


Și cum știe-o rugăciune
Doamna măselariță,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariță.


Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.


Vezi! de-aceea, mătrăguna
A-nvățat un brusture
Să le spuie-n față una
Care să le usture.


Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibrație,
Și-a oprit o libelulă
Zborul plin de grație.


Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Juvaer de smalț și aur
Cu sclipiri de platină.

               V


Dar deodată, pe coline
Scade animația...
De mirare parcă-și ține
Vântul respirația.


Zboară vești contradictorii,
Se-ntretaie știrile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toți întorc privirile.


Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Așternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului.


S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor și Doamna
Curcubitaceelor...


Lung își flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste șolduri triumfale
Haina iluzorie.


Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.

........................................
........................................


Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat cu drag la toate
Câte-o strofă lirică.


Dar când știu c-o să vă-nghețe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristețe
Iremediabilă...

                                                            George Topîrceanu