Dalbii de Pribegi





Sat de câmp, sat de melancolii,
mult mă dor ciulini şi colilii,
dar mă doare şi mai abitir
liniştea din vechiul cimitir.

Nu mai cântă morţii-n miez de noapte,
nu se-aud nici foşnituri, nici şoapte.
Nu cumva s-or fi mutat de tot,
trecând, seara, Ialomiţa înot?

Fără morţi pe lume e pustiu,
doar din moarte creşte tot ce-i viu.
De-ar seca deodată cimitirele,
nu s-ar pârgui nici amintirile.

Amintirile, din când în când, ne dor
şi de morţii noştri ne e dor...
Ci pe unde-or fi, de sânge goi,
le-o fi, poate, şi lor dor de noi.


                     Adrian Bucurescu